Cine este pedagogul? după un eseu de Philippe Meirieu

«  Fără îndoială, științele educației aduc, fiecare în câmpul său, structuri de fapte verificabile.

Dar pedagogia nu este, câtuși de puțin, sinonimă cu știintele educației. Este o practică a deciziilor ce derivă din științele educației. Incertitudinea este aici pe terenul său. Incertitudinea conjuncturală, mărită de mobilitatea, uneori vertiginoasă, a reperelor contemporane, dar o incertitudine esențială ce apare la granița dintre cunoaștere și acțiune, dintre teorie și practică”

Daniel Hameline și Jacques Piveteau

Raportul între știintele educației și pedagogie nu este unul simplu și reflexia acestui raport, este, mai mult ca niciodată, de actualitate. Chiar această reflexie, canalizată foarte bine pe drumul cunoașterii, ne poate permite să sperăm că vom reuși să adaugăm un pic de lumină pe drumul polemicilor, uneori sterile, care s-au dezvoltat de-a lungul anilor, în jurul acestei chestiuni, absorbind o cantitate considerabilă de energie, dar contribuind la clarificarea acestei problematici din spațiul educativ. Așadar, am putea începe cu o întrebare legitimă:

Cine este pedagogul?

Se știe ca pedagogul era, în Grecia antică, primul dintre sclavi, acela care beneficia de încrederea stăpânilor pentru a îndeplini o misiune delicată, aceea de a duce copilul la școală. Dar asta nu însemna nicidecum că sarcina pedagogului era doar aceea de a decide itinerariul până la plasarea copilului în clasă- de altfel ”clasele” nici nu existau- ci responsabilitatea acestuia era de o cu totul altă importanță, pentru că pedagogul trebuia să aleagă disciplinele pe care urma să le învețe copilul. Poate că pedagogul decidea în favoarea matematicilor și prefera dintre sporturi scrima sau poate că alegea scrierea în versuri și înotul.  Sigur că această descriere este una intenționat provocatoare, de natură să trezească interesul în privința asocierii alegerilor, și ar fi fost tare interesant să avem o descriere detaliată pe tema organizării curriculare, însă…adevărul este că, în realitate, pedagogul se punea de acord cu stăpânul său și lua decizia raportându-se la structura psihologică a celui care urma să fie învățat și ținând seama abia mai apoi, în funcție de acest detaliu, de științele potrivite pentru studiu, dar și de metodele cele mai potrivite.

Ne întrebăm cum de o astfel de ”funcționalitate pedagogică” a devenit astăzi aproape desuetă, în sensul în care este vorba adesea, în proiectarea programelor curriculare, de elemente de hipercompetitivitate, izvorâte din principiul- totul sau nimic, acum ori niciodată.

Pentru că, este evident, ne confruntăm cu acest fenomen major care caracterizează modernitatea și a cărui legitimitate este interogată de prăbușirea marilor teorii de referință, care stau la baza educației, prin întrebări simple, prin revelarea adevărului din vechile societăți: cum era posibil, atunci, prin ce recunoaștere consensuală sau impusă de o oarecare putere- care făcea ca acest adevăr să fie de ordin mitologic, teologic, filosofic sau politic- să se știe de către cine și cum să fie educați copiii?

Dar astăzi,  când noile descoperiri au născut un vid, când marile explicații istorico- filosofice ale lumii nu prea mai funcționează, când economiile societăților noastre liberale nu mai sunt capabile să asigure absorbția tuturor cetațenilor și restaurarea legăturilor sociale prin crearea de locuri de muncă, întrebarea care răsare- ”noi la ce valori ne raportăm, prin tehnici corespondente căror științe și prin ce metode ne creștem copiii?”- a devenit, fără doar și poate, o întrebare majoră pentru instituțiile noastre publice, dar și o problemă individuală, privată, cu care se confruntă orice educator, professor sau părinte și la care este obligat să răspundă, atâta timp cât are în mâinile sale educația unui copil.

Și fără să ne grăbim către noi ”sisteme de gîndire”, susceptibile să ne ofere răspunsuri practice ce definesc forme teoretice din ce în ce mai neliniștitoare, suntem ”condamnați” la ”gândire educațională”, la reflectare pedagogică, dar fără să avem idée ce vrem pentru copiii noștri, într-o lume viitoare pe care ne e tot mai greu să o imaginăm.  Dar, pentru a avansa pe acest drum și pentru a adăuga valoare reflecțiilor noastre,  ne vom raporta în continuare la singura cale disponibilă, aceea a cercetării pedagogice, a identificării continue a trăsăturilor pedagogice cele mai adecvate, emanate din filosofia a peste trei secole de ”gândire pedagogică”. Există desigur, ceva exagerări privind rolul asumat aici, al pedagogului în Grecia. Dar, deși este posibil ca exactitatea istorică a descrierii să fie contestată de anumiți specialiști, trebuie să recunoaștem că această prezentare are meritul de a contura o imagine puternică și de a provoca atitudinea reflexivă.  Este tipul de istorisire care plasează pedagogia, emblematic, sub semnul ghidării. In cele trei secole de gândire pedagogică, despre care vorbeam, s-a facut mult și s-a scris mult, multe dintre eseuri fiind concepute și redactate de oameni simpli și militanți preocupați de dificultățile educative ale vremurilor lor,  îngijorați de nedreptățile comise la adresa copiilor, nemultumiți de resursele insuficiente pe care le aveau la dispozitie pentru a-i educa pe”micii oameni”, preocupați de furnizarea hranei intelectuale și afecțiunii necesare dezvoltării acestora. Pentru a face lucrurile cât mai simple și în spiritul exemplului nostru, îi putem numi pe toti acești oameni PEDAGOGI.

Rousseau este considerat unul dintre primii pedagogi ai epocii moderne și putem considera că este și adevărat și fals: este adevărat pentru că Rousseau este, fără îndoială, primul care a insistat asupra necesității de a acompania copilul pe drumul dezvoltării sale, de a-i stimula sistematic curiozitatea și de a-l pune în situația de a-și construi el însusi universul cunoștințelor, mai degrabă decît de a-l încuraja să le primească pasiv; este adevărat, de asemenea, pentru că Rousseau a înțeles legătura profundă care unește pedagogia cu politica, metodele educative și construcția democrației: este vorba de a-l face pe individ capabil să se emancipeze sub orice formă de tutelă, pentru a se putea asocia liber cu alții, în sânul unui pact social- să nu uităm că o primă versiune a Contractului Social exista deja în Emile.

Dar Rousseau rămâne totuși un teoretician al educației, înscriindu-și speculațiile educative într-o filosofie coerentă, fără, totuși, să fie tentat să le dezvolte și ”așteptând”-ul pentru aceasta pe discipolul său elvețian, Pestalozzi, pentru a pune cu adevărat în practică aceste idei.

Așa că, de la Pestalozzi- care s-a ocupat de educația copiilor din Stans (armata bonapartistă a ras satul de pe fața pământului și a omorît aproape toți adulții, când Pestalozzi, adept al ideilor revoluției franceze, va deschide un orfelinat) și până la Don Bosco, care i-a recuperat pe copiii străzii, sau Korczak ce a adunat copiii evrei din ghetourile Varșoviei, putem urma același drum al unui discurs pedagogic specific practicienilor care s-au confruntat cu dificila sarcină de a ”educa fără obligații”, de a dezvolta personalități autonome și de a asigura copiilor instrumentele necesare pentru a se integra în societate-sperând ca astfel să contribuie la evoluția acesteia către mai multă justiție și solidaritate- de a le trezi inteligența și de a le stimula posibilitățile de socializare.

Sunt principiile pe care le putem descoperi, mai târziu, în discursurile lui Freinet sau ale Mariei Montessori: aceeași grijă de a propune metode și atitudini educative care să permită copilului să crească liber și și să se asocieze mai bine cu cei asemănători lui, într-o relație nouă care nu valorizează violența și arbitrariul în raportul dintre oameni.

Aceste discursuri sunt, fără îndoială, caracterizate de o mare larghețe, de principii generale primite de intelectualii vremurilor ca fiind rodul unor gândiri înalte dar oarecum naive, pline de bune sentimente,  de bune intenții, cu care, însă este pavat și drumul către infern. Acestea nu sunt, în mod evident, discursuri științifice, dar, deși mai degrabă literare, aceste texte care fac adesea apel la emoții, care diabolizează ceea ce poartă titlul de”metode tradiționale”,discursuri care funcționează un pic sub registrul epopeei, tind să ”cucerească” interlocutorul/cititorul, care, la fel ca si autorul, va sfârși prin a găsi insuportabilă nedreptatea la adresa copilăriei și se va ridica împotriva ei pentru a o combate.

Bineințeles, acești pedagogi, propun instrumente, inventează ”material pedagogic”, dar o fac mereu dintr-o perspectivă globală, dar chiar și așa, este important să remarcăm că instrumentele lor nu sunt simple tehnologii ci mijloace în serviciul unei finalități care nu încetează să își facă simțită prezența și la care ei demonstrează mereu că se raportează, proiectând-o ca pe o atitudine profundă a educatorului, fără de care aceste instrumente ar fi doar niște cochilii vide, sau mai rău, niște periculoase instrumente de dresaj.

Dacă vom fi tentați să studiem ”sistemele pedagogice” pe care ei le propun, vom observa că este vorba de un soi de arhitecturi curioase, mai mult sau mai puțin explicite, ”teoretico-practice”, care articulează trei poli: un pol al finalităților- catre trimite către un proiect general al educației, la imaginea omului ideal, la societatea perfectă, un pol al proiecțiilor obiective- care trimite către un ansamblu de date, adesea heteroclite, împrumutate din științele umaniste (în special din psihologie) și în fine, un pol al instrumentelor, care propune unelte de lucru și prescrie metode.

Compoziția acestor trasături, generează, fără indoială, un aspect un pic curios al doctrinelor pedagogice: ele scapă filosofiei pure (aceasta definindu-se ca o cheie a unor adevăr ce fundamentează înțelepciunea) dar și cercetărilor științifice pra dure- care se interesează în special de administrarea dovezilor clare; ele nu sunt, nici vorbă, simple rețete care permit organizarea clară a acțiunilor, iar în plan literar, nu sunt nici pe departe – cu câteva excepții poate- mari reușite de stil. Caracterul compozit al discursului le dă un statut de adevărate mijloace, aparținând mai degrabă unei retorici specifice care ar putea fi definită ca aceea a convingerilor ponderate.

Sau, după cum spune Victor Cousin, putem vorbi despre ”discursuri care aparțin conversației și nu științei, care sunt din toate domeniile și din niciunul, care înțeleg și care sunt pline de iubire,dar nu pentru că valorizează ceea ce ne face să rostim – e un om special- ci ceea ce ne face să observăm- e un om educat.”