Confortul de a reuși

Ca părinți ne dorim pentru copii să reușească. Ca profesori ne dorim pentru copii să reușească. Să reușească ce?  Să reușească sa ne urmeze sau să reușească să își urmeze visurile? Care visuri? Ce visuri au copiii? Vreau să ma fac doctor. Aaa, bravo, foarte bine. Vreau sa creez jocuri pe calculator. Oo, frumos, dar ești sigur? Nu mai bine vrei să creezi muzică de film? Uite ce talentat ești! Ți-ar placea să ascultăm concertul numarul 3 de Mozart? Nu, mie îmi place muzica electronică. Vrei să auzi ceva? Da, da, nu mă deranjează, dar vrei după asta să ascultăm împreună colinde de Crăciun?

Adesea facem asta. Îl aducem pe cel de lângă noi, în zona noastră de confort. Vrem să fie bine, facem apel la etică, dar să fie binele nostru. Ideea de a schimba ceva la noi ne sperie.  Ne cuibărim în perimetrul  imaginar al propriului confort, al propriilor alegeri, alungăm fricile, uităm sau scuzăm greșelile pe care le-am făcut, ne construim un adevăr și îl promovăm cu lejeritate.  De odată, cercul confortului devine un curcubeu de convingeri și tot ce riscă să iasă în afara lui e o pătură de nori de opțiuni. Norii să rămână în afară, sunt suspect de imprevizibili, pot aduce ploaia care poate fi rece și care poate să ne ude. Să rămânem mai bine în cercul nostru. Dar e un cerc prea strâns. Nu-i nimic, măcar pare înconjurat de un curcubeu.

Pentru a ne ajuta copiii să conștientizeze beneficiile unui pas înainte, trebuie să ne rescriem noi regulile,  acele reguli  generate de anxietăți, mai mici sau mai mari, acele reguli care ne fac să alegem drumuri previzibile, pe care cu teamă, le prescriem și copiilor noștri. Ne acordăm ușor cu tonul majorității și ne permitem cu greu să ne punem cu adevărat problema a ceea ce s-ar întâmpla dacă am încerca și alte drumuri.  Care ar fi probabilitatea de a eșua? Dar care ar fi cea de a reuși? Confortul, însă, rămâne cea mai sigură cale. Nu câștigi. Dar nici nu pierzi.  Arareori facem diferența între posibil și probabil.  O probabilitate creează o posibilitate. Cel mai adesea  vedem  cum funcționează această transă a confortului, în școli, în privința educației diferențiate.

Este o problemă a cărei importanță a cuprins întreaga lume,  toate comunitățile educaționale freamătă de teorii, dar nu și de exemple.  Încet încet s-a creat o dilematecă a extremelor – cel mai bine e la finlandezi, acolo copiii sunt protejati emoțional, sunt motivați intrinsec și nu pentru note, le este stimulată curiozitatea și au libertăți care permit individualității să se dezvolte în propria formă și structură. Dar asiaticii au cele mai bune rezultate, ei se ghidează dupa motto-ul : ”Ai reușit continuă! Nu ai reușit, continuă!” E bine să stimulezi disciplina, rigoarea, independența, realismul, o spun rezultatele.  Cert este că, din fericire,  dimensiunea respectului reciproc a devenit o condiție indispensabilă pentru exersarea oricărei teorii educaționale. Când spui respect, când spui ”condiție indispensabilă”, s-ar presupune că aplicăm asta zi de zi, de la grădiniță și până la universitate.  Că suntem empatici și pregătiți să înțelegem ce e în mintea copilului din fața noastră, colegului de alături.  De curând am participat, în calitate de spectator, la ”Serata Muzicală”- un eveniment al copiilor din școală, care studiază un instrument muzical și care, la sfârșit de an, fac dovada achizițiilor lor, în cadrul unui mic eveniment de audiție muzicală, unde își invită prietenii și părinții.  Cum arta și muzica scot ce e mai bun, mai frumos și mai sensibil din noi, era ușor de observat, cu ochiul liber, cât de emoționați, surprinși și fericiți erau părinții. Cum i-au aplaudat pe cei mici, cu mai mare fervoare și mobililizare emoțională, atunci când aceștia s-au încurcat, sau când s-au arătat derutați în a expune un conținut muzical modest, pentru un eveniment cu public. Era frumos să observi cum zâmbetele întrebătoare ale copiilor înfloresc, susținute de figurile încurajatoare și de aplauzele grupului de spectatori emoționați.  Era frumos să observi emoțiile naturale ale prezentatoarei- o actriță experimentată- care trăia alături de ei  micile trepidații emoționale ale succesului de a fi interpretat un colind de Craciun. Evenimentul s-a încheiat printr-un frumos cadou muzical, oferit de profesorii de muzică și de directoarea școlii de muzică, care, după ce a încântat audiența cu sunetul violoncelului, a mărturisit că a avut emoții și că s-a gândit în acel moment la mesajele automate pe care le transmite copiilor la repetiții. A fost un moment de sinceritate, în care și-a propus să conștientizeze mai bine impactul mesajului.

Iar acum, să ne gândim la anvergura pe care o dau copiii unui astfel de eveniment, cuvintelor noastre și faptelor noastre. Emoțiile resimțite de ei sunt mari, noi adulții putem fi fără sfârșit pentru ei, iar efectul mesajelor noastre de asemenea.  Dacă am pune mai des, în slujba binelui pe care suntem siguri că li-l facem, mesajele pe care le transmitem cu convingere, sub semnul propriului posibil, atunci lumea în care trăim ar fi, poate,  un pic mai bună, iar școala, un loc mai prietenos pentru fiecare, indiferent de diferențele mici sau mari dintre convingerile noastre și ale lor, oricine ar fi aceștia din urmă.