Revista Didactică Genesis > 2017 > Tema lunii: Evaluarea > DESPRE EDUCAȚIE SAU DISPARIȚIA CURIOZITĂȚII

DESPRE EDUCAȚIE SAU DISPARIȚIA CURIOZITĂȚII

Vote This Post DownVote This Post Up (No Ratings Yet)
Se încarcă...

” Cea mai importantă dintre lecțiile istoriei este aceea că omenirea nu învață nimic din lecțiile istoriei.” (Aldous Huxley)

Nu doresc să fac aceeași greșeală pe care mulți o fac: să privesc numai înainte fără a lua în considerare înțelepciunea unor oameni dinaintea mea.

Din păcate, unele schimbări radicale care au avut loc de-a lungul secolelor în educație au adus și lucruri bune dar au și creat un gol între om și natura sa umană.  Așa cum marele pedagog Rousseau menționa :”L’homme est bon, mais la societe’ est mal”, societatea a pus mereu presiuni pe sistemele educaționale, limitându-le scopul propriu- zis: de a dezvolta curiozitarea care ne definește ca specie dar și rațiunea sau mai precis gândirea, raționamentele, descoperirea prin intermediul logicii a răspunsului la o problemă.

Când se studiază filozofia în școli? Dar logica? Aceste două materii făceau parte obligatoriu din studiul școlilor antice. De ce au dispărut ele oare? Oare a devenit atât de periculos să gândim?

” Acela care învață, dar nu gândește e pierdut. Acela care gândește , dar nu învață se află în mare primejdie”. (Confucius)

Acesta este paradoxul care domină de secole sistemele educaționale din întreaga lume. Învățăm mecanic ceea ce se consideră că este demn de a învăța și în aceeași măsură util societății în care trăim, iar restul nu prezintă interes. Suntem educați pentru a servi unui scop. Scopul este atins atunci când în cadrul sistemului există forme diferite de testare, de examinare, de la cele mai dificile la cele mai ușoare. În ce scop? Darwin ar zice: selecția naturală. Pardon, educațională. Testările sau examenele nu au decât rolul de a crea o elită care, în cele mai multe cazuri, servește o altă elită în scopuri nu tocmai benefice societății.                                                                                                                                         Cei care au gândit au fost deseori sancționați de societate, unii chiar cu moartea, ca apoi generații mai târziu să îi ridicăm la rangul de genii. Gândirea este cea care ar trebui să ne călăuzească pașii spre o evoluție demnă de specia noastră, de acea salcie gânditoare a lui Pascal.

Elevii noștri sunt mai inteligenți decât generația noastră, dar din păcate nu știu să gândească liber.

 Într-un fel ei se revoltă împotrivă sistemului educațional (ca multe alte generații) dar se află în mare primejdie de a nu învăța din experiența anterioară. Asta va duce, desigur, la greșeli care ar fi putut fi evitate dacă ar fi cunoscut trecutul. Lipsa  de interes  a generației actuale față de trecut, apatia și plafonarea datorită google-ismului fac din această generație o masă ușor de manipulat, stresată doar de gândul de a fi cel mai bun, cel mai bogat dar și cel mai inuman. Păcat că nu cunosc vorbele lui Confucius : ”Alege-ți o slujbă care-ți place și nu vei munci nici măcar o zi din viața ta!” Stresul ar dispărea din viața cotidiană. Este adevărat că și în societatea românească se simte un vânt al schimbărilor în sensul că a apărut generația de cumpănă, adică oameni care au lucrat într-un domeniu deoarece au urmat o facultate pe care au ales-o din motive pe care nici ei nu le cunosc, iar acum și-au dat seama că viața este scurtă și că ar putea foarte bine să facă ceea ce au dorit din totdeauna. Dacă l-ar fi citit pe Confucius nu ar fi făcut acest ocol. Studiul filosofiei și logicii apare din nou pe tapet!

”Educația nu înseamnă să umpli un vas , ci să aprinzi o flacără. ( William Butler Yeats)

Era computerului a dat la iveală această umplere în exces a minții omului cu informații de care 90% nu are nevoie. Selecționarea masei de informații, adică trecerea prin filtrul propriu a informației, nu se mai face așa cum trebuie. Cum spunea cineva, mai în glumă sau mai în serios : nu mai ai nevoie de școală, ai google, iar ceea ce te face mai bun este ceea ce faci cu informația culeasă. Cărțile și profesorii sunt înlocuiți de google, informația este acolo, o iei nu verifici dacă este bună sau rea și o folosești ca atare. Și gata! Ce deștept am fost că am știut unde să caut. Dar ideea ta nu este novatoare căci vine unul care are doar creion și minte și îți pune sub nas  o idee total nouă. De unde oare? Să fie vorba de acea flacără pe care un profesor a aprins-o? Să fie vorba oare de un sistem educațional unde doar ”o carte, un creion, un copil și un învățător pot schimba lumea ?” (Malala Yousafsai)

”Privește natura în profunzime și atunci vei înțelege totul mai bine ” (Albert Einstein)

Descoperirea prin observare directă folosind toate simțurile duce la o cunoaștere mult mai bună. Experiența proprie are darul de a fixa mai bine înțelegerea unui fenomen decât atunci când se vorbește despre el în mod abstract. Să luăm de exemplu frica de păianjeni. Frica este deseori rezultatul necunoașterii și poate fi înlăturată de o experiență controlată și supravegheată. Deci, profesorul poate să organizeze o vizită la o grădină zoologică, unde copiii pot face cunoștință cu păianjenii. Aici, într-un mediu sigur, copilul vede, poate să atingă , observă și își formează singur o imagine despre acest subiect.

Astfel, așa cum spunea Sofocle : ”Acela care caută, găsește!”

Odată cu reîntoarcerea la școală, profesorul poate verifica cu ajutorul unui test bazat pe întrebări scurte ceea ce au înțeles, au reținut copiii. Testul nu va fi verificat doar de către profesor ci va fi discutat în plen, fiecare copil este rugat să participe. Vor avea loc cu certitudine discuții în contradictoriu fiindcă percepția unui lucru nu este identică la două persoane. Profesorul are rolul de a coordona discuțiile care se vor finaliza cu tragerea unor concluzii menite să pună observațiile copiilor într-un cadru sistematizat.

Astfel de ore legate de intrarea directă în contact cu subiectul propus spre învățare pot să ducă la o înțelegere a subiectului mult mai bună, memorarea conceptelor va fi ușoară deoarece se va baza și pe latura afectivă a învățării precum și pe experiența proprie care este foarte importantă.

Fixarea cunoștințelor poate fi verificată printr-un eseu pe care fiecare copil îl va avea de elaborat iar notarea va trebui să includă explicații din partea profesorului, îndrumări pentru ca elevul să poată să prindă curaj, să aibă mai multă încredere în discernământul său și să-și dezvolte aptitudinea de a observa și a prelucra informațiile căci ”Singura sursă a cunoașterii este experiența!” (Albert Einstein)

”Nimeni nu are dreptul să dicteze ce trebuie să înțeleagă, să creeze sau să producă ceilalți. Dimpotrivă, toți ar trebui încurajați să se dezvolte, să-și exprime percepțiile, emoțiile, să cultive încrederea în spiritul creator.” (Amsel Adams)

Toate sistemele de învățământ, cu preponderență cele de stat, trasează de la începutul ciclurilor o așa numită strategie de învățare, de parcă elevul ar trebui să susțină adevărate bătălii. În spiritul competitivității, a dorinței din partea adultului și rareori din partea copilului sau a adolescentului de a fi the best, aceste strategii implică o permanentă evaluare . Este considerată ca fiind benefică și astfel elevul se va autodepăși permanent și va ajunge la performanțe remarcabile. Cât de greșit! Unde mai rămâne exprimarea percepțiilor, emoțiilor, încrederii în spiritul creator?

Johann Wolfgang Goethe ne îndemna: ”Trebuie să întrebăm copiii și păsările ce gust au cireșile și căpșunile ”. Nici că se putea spune mai clar și mai frumos faptul că un copil percepe lumea cu toate simțurile, nefiind încă afectat de concepțiile bine înrădăcinate ale societății și care deseori nu corespund realității. Teorii considerate adevărate sunt contestate de noi descoperiri. Pentru un copil lumea este un ocean de cunoaștere, fiecare insulă pe care o zărește îi oferă altă perspectivă.

Și ce putem face noi, cei de la catedră? Să dialogăm permanent cu elevii, să ascultăm ce au de spus, să nu-i corectăm mereu ci să le explicăm de ce un lucru nu poate fi așa sau altfel.

Credeți că mai aveți nevoie de teste? Dacă pe unul din elevi  nu-l interesează atunci ar trebui să i se dea o temă  de studiat și de pregătit un eseu. Astfel, pe parcursul studiului poate descoperă frumusețea, necesitatea materiei predate. Și, dacă reușim să-l atragem de partea noastră, face cât zece de zece. Dacă  nu, nu trebuie să știm totul, nu-i așa?  Așa cum spunea Confucius: ”Nu contează cât de încet înaintezi, câtă vreme nu te oprești .”

Ritmul fiecărui elev este foarte important. Fiecare ne dezvoltăm diferit. De aceea, în multe țări există clase unde elevii sunt selecționați după ritmul asemănător de dezvoltare, astfel încât profesorul poate să predea pentru toți copiii în același ritm . Testele care se dau păstrează același ritm de învățare.

Să se înțeleagă bine: ritmul de învățare nu este strâns legat de capacitatea cognitivă ci de prelucrarea informației.

Acolo unde nu se are în vedere acest factor se ajunge la o situație destul de dificilă: profesorul are tendința de a preda în ritmul pe care marea majoritate a clasei îl are. Astfel se ajunge la un paradox: dacă clasa are un ritm susținut, elevii cu un ritm mai lent sunt defavorizați, și invers.

Testele, de asemenea, sunt concepute greșit căci cei care nu fac față ritmului vor eșua iar în celălalt caz se vor plictisi.

Așa cum spunea Confucius, trebuie să găsim ritmul elevului și să-l determinăm să nu abandoneze ci să continue să facă progrese.

Situația aceasta a fost sesizată și la noi și s-a propus ca soluție învățarea diferențiată. O eroare și un eșec total atât timp cât numărul elevilor este mare și, ca atare, și acea majoritate care determină un ritm de învățare este determinantă. Nu poți sacrifica o majoritate pentru o minoritate. Aceasta a dus și la rezultate dezastroase pentru minoritate în cadrul examenelor și a testărilor. Copiii sunt descurajați iar educația mai primește o bilă neagră.

”Învățătura nu obosește niciodată mintea!” (Leonardo da Vinci)

Așa ar trebui să fie orice sistem educațional: un sistem în care a învăța înseamnă să-ți facă plăcere. Copilul trebuie să se detașeze ușor de la joc, vorbim de elevi de vârste mici, astfel încât să folosim spiritul lui ludic în învățare. Dar să nu uităm să-i alimentăm curiozitatea. De altfel, copiii sunt curioși. Să nu uităm că toți am trecut prin perioada DE CE.

Este mai greu să păstrăm această curiozitate și interesul pentru studiu. Studiul individual este considerat a fi mijlocul cel mai bun pentru a menține flacăra gândirii.

”Dacă-i vorbești unui om într-o limbă pe care o înțelege, cuvintele tale ajung la mintea lui. Dacă vorbești în limba lui, cuvintele tale îi merg la inimă!” (Nelson Mandela)

Nu cred să fi citit ceva mai profund decât aceste cuvinte care sintetizează rolul învățării unei limbi străine.

În școala românească s-a învățat și se învață și acum limbi străine. O limbă străină nu este doar un mijloc de comunicare dar este și un mijloc de a interacționa cu persoane de  diferite naționalități. O limbă reprezintă modul de vedea lumea, reprezintă gândirea unui popor precum și spiritul acestuia.

Părinții văd în învățarea unei limbi străine doar oportunitatea  de a lucra în străinătate și atât. Dar noi cei de la catedră le însuflețim elevilor noștri și elemente de istorie, mentalitate, obiceiuri ale respectivei țări. Trebuie depășită această limitare a învățării doar pentru a fi utilă ci de a învăța pentru a cunoaște.

”Rădăcinile educației sunt amare, dar fructul este dulce!” (Arisotel)

Un om educat va fi mereu un om fericit, aș adăuga eu. Va prețui fiecare moment al vieții și va avea satisfacția unei vieți împlinite, a unui suflet nobil. Către astfel de om ar trebui să tindem, să facem ca educația să fie un impuls de autodepășire voită de individ și nu de societate.