Ce înțelegem prin stilul muzical clasic

Istoria muzicii privește anii 1730-1770 drept o veritabilă perioadă de tranziție între baroc și clasicism. Numită și preclasicism, noua viziune asupra muzicii s-a dezvoltat în bună parte  în paralel cu apariția unor capodopere semnate de Bach sau Haendel, iar printre pionierii noului stil se număra și doi dintre fiii cantorului de la Leipzig, Carl Philipp Emanuel Bach (1714 – 1788) și Johann Christian Bach(1735 – 1782).

Deci, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, compozitorii renunță tot mai mult la un stil baroc elaborat, încărcat, în favoarea unei  muzici pe cât posibil mai simplă și mai clară. Polifonia este tot mai neglijată în favoarea unei melodii cât mai cantabile și a unei armonii cât mai aerisite, iar Carl Philipp Emanuel Bach nu ezită să descrie muzica polifonica bazată pe imitații stricte drept lucrări pedante, seci și depășite. Creatorii din această perioadă vor încerca să ofere unui public tot mai avid de muzică lucrări noi, bazate pe un contrast tematic, dar și emoțional, tot mai mare. Termenul de Style galant (stil galant) a fost rapid folosit pentru a descrie această muzică nouă, lejeră și plină de grație, termenul fiind comparabil cu cel de stil rococo în artă.

De multe ori însă, chiar termenul clasic crează confuzii, date fiind diversele sale înțelesuri. Câteodată, folosindu-l, ne referim la antichitatea greco-română, însă la fel de bine putem să îl utilizăm pentru a descrie o realizare artistică desăvârșită, în timp muzica clasică este considerată de multă lume ca fiind orice muzică ce nu este rock, folk, jazz sau muzică populară. În ceea ce privește istoria muzicii, aceasta a preluat termenul clasic din domeniul istoriei artei, unde, desigur, acesta este mai potrivit. Căci dacă pictura, sculptura și arhitectura sfârșitului de secol XVIII și început de secol XIX au fost adesea influențate de modele  grecești sau romane, legătura dintre muzică și antichitate a fost practic nulă. Perioadă de înflorire a stilului clasic a fost aproximativ între 1770 – 1820, iar maeștrii neîntrecuți ai acestuia au fost Joseph Haydn (1732 – 1809), Wolfgang Amadeus Mozart (1756 – 1791) și Ludwig van Beethoven (1770 – 1827). Lucrările lor, fie că vorbim despre un  menuet scris de micul Mozart, fie de una din marile simfonii beethoveniene, au toate câteva puncte comune: melodia simplă, ușor de reținut, pusă în valoare de o armonie clară, o ritmică mult mai diversă și mai flexibilă decât cea barocă, de multe ori sincopată, folosirea crescendo-ului și a decrescendo-ului  pentru creionarea unor stări emoționale extrem de diverse.

Și tot dorința de a folosi o dinamică mai gradată va duce în perioada clasică la înlocuire clavecinului de către pian, cele mai multe din lucrările pentru instrumente cu claviatură ale lui Haydn, Mozart sau Beethoven fiind scrise pentru acest instrument complex. Constructori de piane că Pleyel sau Erard se vor întrece în a-l perfecționa, iar din punct de vedere al creației, capodoperele scrise de maeștrii clasicismului vor deschide orizonturi nebănuite și vor face posibilă apariția în secolul XIX a unor pianiști – virtuozi că Franz Liszt sau Frederich Chopin.