Oare care dintre lecțiile pe care le predăm are cea mai mare valoare pentru școlari?

Probabil că, dacă aș fi răspuns acum 7-10 ani la întrebarea „Cu ce ar trebui să rămână copilul după terminare claselor primare?”, cu siguranță prioritățile ar fi fost cam așa: mai întâi un bagaj solid de cunoștințe, niște deprinderi de comportament civilizat, atitudini pozitive de relaționare cu semenii. Însă acum, experiența de viață și profesională, schimbările societății și maturitatea emoțională mi-au schimbat viziunea, modul de a gândi și de a acționa în stabilirea priorităților, în activitatea cu copiii.

E greu de spus dacă ce-i învățăm astăzi pe copii îi va ajuta foarte mult în viață, având în vedere viteza cu care se schimbă tehnologia, dinamica joburilor de pe piața muncii, diversitatea task-urilor, însă aspectele care îi vor ajuta cu siguranță să se descurce în fața schimbărilor de orice fel țin de gestionarea emoțiilor, găsirea instrumentelor necesare pentru rezolvarea oricăror probleme, adică abilitatea de a găsi o soluție la orice problemă, astfel încât să-și păstreze sănătatea fizică, mentală și echilibrul emoțional. Așadar, în contextul actual, printre prioritățile mele se află dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor. Consider că acesta ar trebui să fie cel mai important obiectiv al dascălilor, iar școlii îi revine misiunea de a stabili diferite contexte prin care copiii să interacționeze pentru dezvoltarea abilităților sociale și emoțiilor, știut fiind faptul că elevii de acum sunt nativi digitali și acasă, cei mai mulți, au interacțiuni sociale reduse.

Mi-am propus ca în lecțiile mele să introduc și mai multe jocuri de rol și diferite activități în care copiii să-și exprime sentimentele, dorințele, chiar fricile, prin care ei să se cunoască mai bine, să învețe să se accepte unii pe alții, să se creeze astfel un climat de echipă și o stare de bine la nivel de grup. Nu e deloc ușor să-i ajuți pe copii să înțeleagă că fiecare e diferit, că fiecare copil are darul lui, că e bun la ceva anume chiar dacă nu a descoperit încă, că e frumos să ne încurajăm și să ne susținem unii pe alții.

Cred că elevii mei au simțit din partea mea interesul pentru a le descoperi talentul și de a adapta orice subiect, temă, proiect în funcție de acest lucru. Astfel, când formulam tema unui proiect îi lăsam pe ei să aleagă, de cele mai multe ori, forma de realizare. Astfel, unii făceau machete pentru că aveau îndemânări motrice mai bine dezvoltate, alții își exprimau ideile prin desene, alții descopereau informații noi, alții prezentau digital proiectul, fiecare în funcție de talentul propriu. În acest mod le arătam că accept diversitatea, că am o abordare personală și că nu am stabilit un șablon în care trebuie să se încadreze toți, ci, dimpotrivă, încurajez dezvolatrea eului personal. Mai târziu, ei au descoperit talentul fiecăruia și, în cadrul proiectelor colective, își împărțeau sarcinile fără dificultăți, știind că unii sunt talentați la desen, alții găsesc informații mai ușor, alții organizează mai bine informațiile, iar alții se pricep mai bine la abilități practice.

A lucra în echipă e un alt aspect pe care cred că l-am transmis elevilor mei creându-le numeroase situații în care am grupat diferit elevii pentru a se cunoaște și pentru a relaționa mai bine.

I-am încurajat întotdeauna pe elevi să fie toleranți, să accepte că nu suntem toți la fel, nu gândim și nu simțim la fel, avem păreri și preferințe diferite, dar ne putem completa și, împreună, putem forma echipe valoroase. Mesaje asemănătoare le-am inserat în decorul clasei, în activitățile de dezvoltare personală, în jocurile de grup, în discuțiile din pauze, în lecții, în proiecte colective.

O altă lecție importantă pentru micii școlari asupra căreia am considerat necesar să insist an de an este despre faptul că nu trebuie să ne fie frică de greșeli, ci, că trebuie să învățăm anumite aspecte din greșelile noastre și ale celorlalți, să nu criticăm greșelile altora, să nu judecăm pe cineva numai din prisma erorilor pe care le face. A greși este calea spre a învăța, dacă teama de greșeală este mai puternică decât dorința de a explora, curiozitatea de a descoperi, atunci învățarea este îngreunată și este resimțită ca un proces mai puțin plăcut, generator de stres.

În mod natural copiii se nasc cu interesul de a descoperi și învăța lucruri noi, iar profesorii au datoria de a menține mereu trează curiozitatea, încurajându-i să pună întrebări sau căutând răspunsuri împreună cu școlarii și nesancționând drastic greșelile lor. În funcție de atitudinea noastră la greșelile lor, vor învăța și elevii să se raporteze corect la greșeli. Am recunoscut față de elevii mei de fiecare dată când se întâmpla să greșesc, fie din lipsă de concentrare, fie din oboseală, fie intenționat, tocmai pentru a accentua prin exemplul personal că a greși e omenește, că se întâmplă tuturor, inclusiv adulților și profesorilor, că greșelile se pot corecta și nu trebuie să ne fie rușine dacă am greșit sau să ne fie teamă să încercăm lucruri noi. Depistarea și corectarea propriilor greșeli, adică procesul de autoevaluare, este un mecanism de reglare a învățării.

Remarci precum „acum ai greșit, eu nu sunt supărată pe tine, însă data viitoare să fii mai atent”, „acest exercițiu nu l-ai rezolvat corect, dar cred că acum l-ai înțeles mai bine”, „aici s-a strecurat o greșeală, te rog să o descoperi și să o corectezi”, „sunt convinsă că știai acest lucru, dar ai greșit din grabă sau din neatenție”, „aici ai greșit, hai să corectăm împreună”, s-au strecurat frecvent în activitățile pe care le-am desfășurat cu elevii mei.

Acestea ar fi poate cele mai importante valori, alături de iubire, prietenie și respect, în care eu cred și pe care am vrut să le transmit și elevilor mei, pentru că le consider cele mai valoroase lecții pentru micii școlari.