SATUL LUI CREANGĂ ÎN VIZIUNEA MARILOR CRITICI ROMÂNI. Opera lui Creangă: inima satului

“Chemarea satului natal din Amintiri …” cum spune Vladimir Streinu “…i-a fost realitatea sufletească cea mai trainică din copilărie, dar și din operă, unde se manifestă ca lipsă de interes pentru școalele depărtate și durează ascuns în conștiință până la anii maturității petrecuți în Iași, înfiripând un pur timbru de elegie”.[1]

Alături de familie, meleagurile natale ale copilariei reprezintă tărâmul miraculous – (cel mai de preț!) al fiecărui suflet; reprezintă izvorul tămăduitor al tuturor dorurilor, întoarcerea (măcar cu gândul!) la locurile unde am copilărit, este granița întâlnirii cu  noi înșine, este o făgăduință a regăsirilor, este puterea de a merge mai departe – nealterat. Toate acestea l-au ajutat pe Creangă să se exprime ca exponent al ethosului popular.

Pentru înțelegerea procesului de creație, Zoe Dumitrescu-Bușulenga propune studierea primei jumătăți a vieții artistului ieșit din popor, considerând-o hotărâtoare în ceea ce privește formația spirituală ce a pătruns în conștiința sa, fără a mai putea fi extirpată sau transformată (decât în foarte mică măsură) viziunea despre lume, concepția despre viață.

“Primii ani ai vieții (copilăria și adolescența) au fost deci anii acumulării maxime a înțelepciunii populare pentru Creangă. Părăsind satul, el era plin de dulceața ei, pe care avea să o păstreze neatinsă până la sfârșitul vieții”.[2]

Zoe Dumitrescu-Bușulenga consideră întreaga creație a lui Creangă “o selectare, cu gust superior, cu rafinamentul înnăscut al geniului, din acest material strâns de la alții și lucrat după gândul și priceperea sa”.

Ospețele, șezătorile, horile au fost câteva din locurile învățăturii lui la școala povestitorului popular. Aici se comunica tânărului, care era în stare să stea nopți întregi, să asculte, inițierea în tainele marii înțelepciuni străvechi, păstrate din generație în generație. Receptarea era ușoară, desigur, fiindcă din primii ani ai copilăriei el fusese familiarizat cu cristalizările tradiției populare în cuvintele mamei, ale tatălui, ale tuturor celor din jur care vorbesc (dacă e să dăm crezare Amintirilor) ca niște înțelepți sau ca niște poeți.

“În Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinele, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic, dedesubtul fluctuațiunilor de la suprafața vieții naționale.

Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc, între români; al sufletului țărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni”.[3]

Humuleșteanu își întemeiază creația pe o ideologie proprie. Ideologia sa, cum reiese din Notele și impresiile lui Ibrăileanu, este ideologia prin excelență a umanismului specific poporului românesc. Ea constă din păstrarea tradițiilor, din respectarea legilor pământului, din continuitatea obiceiurilor, adică din stilul de viață și de conduită al strămășilor noștri. Prin aceasta, Ion Creangă este ideologul unic al poporului român nedepărtându-se de viața autentică a celor mulți, a țăranilor, ci identificându-se cu ea la nivelul sensibilității și geniului său. Cea mai înaltă ideologie umanistă a poporului nostru este sedimentată în opera lui Creangă, care a cristalizat-o conștient în Poveștile, Povestirile și Amintirile sale, fiind el însuși chintesența celor mulți, legat de ei prin firele nevăzute ale sutelor de generații.

Despre opera lui Creangă, exageza critică și studiul literar ne-au conturat unele trăsături ce paricularizează creația.

Prima mare recunoaștere a lui Creangă, ca scriitor de geniu a venit din partea lui Ibrăileanu, care în puține pagini a operat clasificarea autorului și a operei sale cu o precizie și o acuratețe extremă. Lucrurile spuse de Ibrăileanu, cu privire la Creangă și opera sa, sunt lucruri fundamentale, la care s-au făcut în cursul vremii numeroase adaosuri, fără posibilitatea însă a vreunei schimbări esențiale. El a fost cel dintâi care a afirmat sinteza dintre elementul popular și conștiința artistică individuală în opera prozatorului moldovean: “Autorul profund – demiurgos – al operei lui Creangă e poporul; concepțiile lui Creangă sunt ale poporului; al lui Creangă e numai talentul pe care-l are din naștere”.[4]

Bibliografie

  1. Călinescu G., Ion Creangă, Viața și opera, Grupul editorial Litera-Internațional, Chișinău
  2. Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Ion Creangă, Ediție revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2000
  3. Ibrăileanu Garabet, Note și impresii, Editura Viața Românească, Iași, 1920
  4. Ibrăileanu Garabet, Ion Creangă în volumul Scriitorii români și străini, Editura Viața Românească, Iași, 1926
  5. Ibrăileanu Garabet, Studii literare, vol.I, Editura Minerva, București, 1979
  6. Iorga Nicolae, Pagini de critică literară, Editura Garamond, București, 2000
  7. Rezuș Petre, Ion Creangă, mit și adevăr, Editura Cartea românească, 1981
  8. Streinu Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971
  9. Vianu, Arta Prozatorilor români, Ion Creangă, Editura 100+1 Gramar, București, 2000

[1] Vladimir Streinu, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971, p.73

[2] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, Ediție revăzută și adăugită, Editura Elion, București, 2000, p.10

[3] Garabet Ibrăileanu, Studii literare, vol.I, Editura Minerva, București, 1979, p.277

[4] Garabet Ibrăileanu, Ion Creangă în volumul Scriitori români și străini, Editura Viața Românească, Iași 1926, p.156