Revista Didactică Genesis > 2017 > Tema lunii: Evaluarea > Strugurii acri ai educației

Strugurii acri ai educației

Vote This Post DownVote This Post Up (No Ratings Yet)
Se încarcă...

M-am gândit de multe ori că evaluarea, din perspectivă didactică în cazul nostru, s-ar putea face prin spectrul a ceea ce filosofii francezi numesc conștiință emoțională. Desigur că proiecțiile mele pot fi plasate încă de la început sub semnul utopiei, dar folosindu-mă de scuza ludicului conceptual universal, voi face o paralelă între lumea compozită a lui Sartre- în care universul de „unelte” era vivifiat prin magia emoțiilor- și reperele convenționale ale sistemelor de evaluare.

Cunoaștem astăzi mai multe scale de evaluare, între care notarea de la 1 la 10 și acordarea de calificative sunt cele acceptate în sistemul educațional românesc. Discuția despre notare se poate purta într-un registru destul de tehnic, sărăcăcios și rece, atins de limite constrângătoare și subiectivism. Am întâlnit cu toții, pesemne, profesori care apreciază elevii prin note prea generoase, într-o abordare peiorativă a sistemului de notare, reflectată uneori și în calitatea informației transmise, ca un fel de preț al blazării, și profesori care își hrănesc golurile interioare prin manipularea micului atribut de putere pe care îl iluzionează nota. Ambele situații sunt regretabile și arată puținătatea emoției și precaritatea unei atitudini empatice atât de necesare modelării viitoarelor comportamente.

Cercetări mai recente în domeniul pedagogiei școlare ne arată că, la baza succesului educațional, se află o premisă ce izvorăște din convingerea personală a profesorului că poate fi agent al schimbării. Factorii de mediu, stilurile de învățare sau de predare, cultura din care provin cei vizați sunt elemente importante și subiecte consistente de cercetare, însă s-a observat, după cum demonstrează John Hattie în cartea sa ”Învățarea vizibilă” (2014), că există o mai mare variație a sistemelor de învățământ, în cadrul aceleiași școli decât între școli, ceea ce atrage atenția asupra influenței persoanei, a comportamentului, personalității și valorilor acesteia în definirea rezultatului învățării. „Unii profesori care fac anumite lucruri cu o anumită atitudine și cu un sistem de convingeri au o contribuție cu adevărat importantă. Aceasta mă duce cu gândul la un prim set de atribute care se referă la „învățarea vizibilă din interior”, profesori pasionați și motivați.” (Hattie, 2014, p.56).

Cercetările în domeniul psihopedagogiei conțin o mulțime de exemple prin care se dorește rezolvarea ecuației primordiale a succesului educațional, ce ar fi derivat, după unii savanți, din rădăcinile personalității, iar după alții, din construirea valorilor de mediu. Nu trebuie să pierdem din vedere, spune Mielu Zlate (1997, p.35) că „tăria și valoarea personalității totale este dată de tăria și valoarea fiecăreia dintre componentele sale.” Zlate consideră „caracterul” a avea un rol central în structura personalității, definindu-l ca pe o „pecete”, ca pe „o amprentă” și reprezentându-l ca pe „configurația sau structura psihică individuală, relativ stabilă și definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativă” (…), structură ce apare ca un sistem auto-reglabil, după cum îl definește și N.D.Levitov, ca pe „totalitatea trăsăturilor esențial-calitative” (apud. Zlate, M., 1997, p.36). Importantă este și observația lui Paul Popescu-Neveanu, care sugerează modelul balanței caracteriale – atitudinile există două câte două, în perechi – teorie completată de observațiile lui Kovalev și Measișcev, care observă schimbări la nivelul caracterului din „mod de reacție în mod de relație” (apud. Zlate, M, 1997, p.38-39). Zlate insistă pe relevanța deosebită, din punct de vedere educațional, a modelului balanței caracteriale, pe care o consideră importantă. Trei argumente sunt esențiale:

  1. explică mecanismul psihologic de formare a caracterului prin apelul la conștiența alegerii către polul pozitiv, succesul educației constând în a-i îndrepta pe elevi pe drumul alegerilor de comportamente pozitive. „Dacă dorim să obținem caractere tari, puternice, unitare, frumoase, este necesar ca opoziția contrariilor să fie dirijată, îndrumată, chiar provocată deliberat uneori și nu lăsată să se desfășoare la voia întâmplării”; (apud. Zlate, M, 1997).
  2. caracterul este privit ca un proces de auto-formare, din interior, individul fiind un participant activ la acest proces;
  3. relevă o tipologie caracterială: „când pe unul din talerele balanței se adună mai multe trăsături pozitive, putem vorbi de un „om de caracter”, în timp ce atunci când precumpănitoare sunt cele negative, vorbim de un om „fără caracter”, de fapt cu un caracter negativ; când balanța se află în echilibru, având același număr de trăsături și pe un taler și pe altul, avem de-a face cu un caracter indecis, indefinit, contradictoriu.”( apud. Zlate, M, 1997).

Experiența în școală și analiza teoriilor existente mă plasează între aceia care consideră că harta evaluării unui elev se schimbă semnificativ, amprentată de harul și măiestria profesorului, de capacitățile lui interpersonale și intrapersonale, iar când capacitățile de comunicare sunt reduse sau alterate, putem asista la periclitarea întregului proces de schimb educațional, ajungându-se chiar la resentimente între participanți.

Mai devreme făceam o paralelă cu configurația filosofică a epocii lui Sartre, dintr-o simplă răzvrătire ludică, dorind să arăt că și răceala conceptuală a filtrului absolut al conștiinței- „pentru-sinele” cum o numește Sarte – este completată, curtată și condiționată de structurile inexplicabile ale adevărurilor lăuntrice.

Dacă mai vorbim și de minime cunoștințe în domeniu- vezi Gardner, Mintea Umană- Cinci Ipostaze pentru viitor, 2007, vedem că îndeosebi practica evaluativă din domeniul educațional reprezintă o cale deschisă către dilematica experiențială a zilelor noastre și este guvernată de acceptarea acelor „dramatis personae” prin care autorul definește profilurile mentale: mintea disciplinată, mintea sintetică, mintea creatoare, mintea respectuoasă și mintea etică. Gardner (Gardner, 2007) explică cum cele cinci tipuri mentale pot fi cultivate, pe baza unor predefiniri funcționale exploatate prin cunoașterea anumitor moduri de cogniție.

Îmi zic că ar fi un pas înainte ușor de făcut și că nu ar mai exista tentația mutilării înțelesurilor abstracte prin aplicarea unui subiectivism feroce – am întâlnit, de exemplu, aprecierea elevilor cu „- Foarte Bine”, sau „+ Bine”- dacă am considera evaluarea o chestiune amplă de valori și scopuri umane, așa cum este în sine, educația.

Un rol important aici îl au etica și respectul, pe care ar trebui să le cultivăm în toate acțiunile noastre și care ar trebui să guverneze toate relațiile creatoare și de inspirație pe care le cultivă educația. Cred că încercând să ne descoperim mai bine pe noi înșine, să depunem efortul de a înțelege mai bine emoțiile care ne guvernează, vom putea fi mai drepți în a-i aprecia pe ceilalți fără să îi judecăm, să îi etichetăm sau să le închidem orizonturile abandonându-i.

”În cele din urmă, vulpea resemnată, ridicând neputincioasă din umeri, a încercat să se consoleze spunându-și: Acești struguri nu merită efortul meu. Sunt prea acri pentru mine. Și a plecat.”

Morala, o știm cu toții.