10 minute într-o grupă de grădiniță. Ce poți observa
Grupa mijlocie. O activitate obișnuită la grădiniță. După scurgerea primelor 10 minute, o parte dintre copii rămân atenți, fiind atrași de dinamica activității. Alții se uită pasiv, vrând să dea impresia că înțeleg ce se spune, iar alți copii se mișcă necontenit pe scaun, alunecă ușor, dar hotărât, până ajung sub scaun. Educatoarea îi observă pe fiecare dintre ei și se gândește ce strategii de motivare a copiilor să aplice. Gândise proiectarea lecției, etapă cu etapă, dar acum își dă seama că trebuie să schimbe ceva…metoda de predare, comunicarea informațiilor, poate chiar tema aleasă. Activitatea se încheie, totuși, într-o atmosferă frumoasă, toți copiii fiind atrași de ritmul melodiei pe care educatoarea o alesese pentru încheierea activității. În pași de dans și țopăind fericiți, copiii se îndreaptă către sala de sport pentru următoarea activitate.
Este început de an școlar, iar o parte dintre copii au sosit pentru prima dată la grădiniță. Este momentul în care cunoașterea copilului este esențială în procesul de adaptare la grădiniță și de integrare în grup. Educatoarea știe cât de important este să ia în considerare că fiecare copil posedă propriile atuuri, dar și limite. El dispune de o energie și o concentrare în conformitate cu temperamentul său. El este unic.
Stabilirea relației
Educatoarea este conștientă că relația pe care o stabilește cu copilul este o primă condiție în procesul de învățare, în obținerea progresului și a succesului școlar, în final. O bună relație educator-copil are multiple implicații. În primul rând, educatorii care construiesc relații bazate pe respect și încredere cu copiii au mai puține dificultăți de menținere a atenției și reușesc să-i atragă cu ușurință în activitățile de la grupă. Relația de atașament copil-educator este cea care securizează, cu influențe pozitive pe tot parcursul activității la grădiniță.
În activitatea sa, educatoarea are în vedere două realități: trăsăturile comune copilăriei cu reperele fundamentale de dezvoltare și unicitatea fiecărui copil cu care interacționează. A cunoaște, a intui sau a identifica nota unică, ceea ce caracterizează profilul psihologic al fiecărui copil este o sarcină dificilă și delicată în același timp, pentru ca ea condiționează adeseori succesul acțiunilor ulterioare cu grupa sau cu fiecare copil în parte.
Sunt situații în care educatoarea nu reușește să stabilească cu ușurință relații pozitive cu unii dintre copii, în ciuda tuturor eforturilor depuse, determinând manifestarea frustrării și abordarea problemei sub impulsul momentului. Concluzia la care a ajuns a fost că nici tonul ridicat, nici ironia nu reprezintă mijloacele potrivite pentru asigurarea echilibrului și a colaborării în grupă.
În analiza acestei situații, deosebit de important este că educatorul interacționează cu copii care provin din medii familiale diferite, cu istorii de viață diferite. Ca urmare, manifestările copilului nu sunt adresate personal și nici o sfidare a educatoarei, ci reprezintă rezultatul unor probleme diverse, încă nerezolvate: relația cu membrii familiei, întârzieri în dezvoltarea unor anumite abilități sociale sau dificultăți în gestionarea propriilor emoții. Apelând la experiență, intuiție, tact și implicare activă, educatoarea poate construi o relație pozitivă cu toți copiii. Crearea unei relații apropiate educator-copil, bazată pe încredere și sentimentul copiilor că sunt acceptați necondiționat sunt aspecte deosebit de importante în crearea echilibrului emoțional, răspunzător de starea de bine a copilului și de progresul acestuia. Practic, educatorul trebuie să-i devină partener și să-l ajute să crească.
Vârsta de 0 – 6 ani, așa numită vârsta de aur, este perioada de grație pentru formarea oricărui copil. În acest interval de vârstă se formează atitudinea lui față de învățare. Este momentul manifestării diferitelor comportamente: concentrarea pe sarcină, deprinderea de a asculta, de a analiza, de a face conexiuni, de a se integra într-un joc cu reguli sau de a-și exprima refuzul. Toate acestea, alături de alte manifestări, reprezintă de fapt suma a cine este copilul cu care educatorul intră în relație. Acestea și alte comportamente nu se formează spontan sau de la sine, dar nici prin metode coercitive care i-ar îndepărta pe copii, determinându-i, de cele mai multe ori, să se retragă și să refuze cooperarea. Abordarea învățării prin joc, dar și activități care presupun anumite sarcini comune și timp de lucru constituie, de asemenea, un bun suport în scopul dezvoltării unor comportamente dezirabile ale copiilor.
Strategii de relaționare cu copiii
Copiii se simt mai confortabil emoțional și mai bine înțeleși dacă educatorul stabilește o relație apropiată găsind metode din cele mai diverse pentru a-l cunoaște cât mai bine pe copil. Ce îi place copilului să facă în timpul liber? Care sunt jucăriile preferate? Cu cine se înțelege cel mai bine din grupă? Cine sau ce îl deranjează la grădiniță sau în general? Ce și-ar dori să facă, dar nu poate încă? Sunt informații extrem de importante pe care, dacă educatorul le reține și le folosește în relația cu copilul, acesta se va simți respectat și valorizat.
Timpul de aur pentru consolidarea încrederii copil-educator
Comunicarea verbală
Discuțiile individuale pot clarifica multe dintre cauzele comportamentelor pe care le manifestă în anumite momente unii dintre copii. Educatorul poate aplica o metodă de comunicare care să-i creeze copilului un suport emoțional prin discuții individuale, pe care acesta le percepe a fi spontane, care nu îl vizează în mod special. Discuțiile pot avea loc în timpul activităților liber alese, în afara activităților comune. Subiectele de discuție au în vedere preocupările, trăirile, emoțiile, gândurile, secretele copiilor pe care doresc să le împărtășescă cu educatorul.
Mai mult, pentru construirea sau consolidarea relațiilor de prietenie cu colegii de grupă, pot fi încurajate discuții de grup pe anumite teme: o întâmplare amuzantă din vacanță, să povestească despre un eveniment când s-a simțit fericit/trist, despre o activitate din familie, despre animalul preferat sau despre cel de companie, dacă are unul.
Pentru creșterea încrederii a copilului în educator și pentru a-l stimula să-și exprime propriile gânduri, educatorul poate povesti întâmplări din viața personală, poate împărtăși anumite experiențe, de exemplu: evenimente din propria copilărie, muzica preferată.
Comunicarea paraverbală
Aceasta este importantă în relația educator-copil, copiii manifestând o sensibilitate crescută în ceea ce privește decodificarea mesajului care își poate modifica semnificația, devenind practic altceva. Comunicarea paraverbală are în vedere caracteristicile vocii (comunică date despre vorbitor: tânăr-bătrân, alintat-hotărât, energic-epuizat etc.) particularități de pronunție (date despre mediul de proveniență: urban-rural, zonă geografică, gradul de instrucție etc.), intensitatea rostirii, ritmul și debitul vorbirii, intonația, pauza. Toate acestea au o mare însemnătate în procesul comunicării. De altfel, personalitatea educatorului și modalitatea prin care își verbalizează ideile își pun în mod vizibil amprenta asupra dinamicii întregului grup de copii. De ce? Pentru ca educatoarea reprezintă un model, iar copiii învață, în mod special, prin imitație.
Referitor la comunicarea paraverbală, profesorul Constantin Cucoș (1996) face aprecieri în urma unor studii care urmăresc valoarea comunicativă a tăcerii. Orice educatoare știe din propria experiență de la grupă că există “tăceri-nedumeriri, tăceri-vinovății, tăceri-proteste, tăceri-aprobări, tăceri-stimulative, tăceri-condamnări, tăceri-pedeapsă, tăceri-obraznice etc., exprimate atât de către copii, cât și de adult”.
Comunicarea non-verbală
În contextual relației educator-copil, comunicarea nonverbală influențează în mod hotărâtor calitatea interacțiunii. Informația este codificată și transmisă printr-o diversitate de semne legate direct de postură, gesturi, mimică, mișcare, înfățișare. La grădiniță, educatoarea reprezintă pentru copil persoana de încredere, care îi conferă sentimentul de siguranță și securitate, care îl asigură că este iubit și protejat, care îi confirmă așteptările. Astfel, o îmbrățișare, o mângâiere, un zâmbet sunt surse importante în costruirea relației. În multe situații, un semnal non-verbal este mult mai valoros decât o mie de cuvinte: o îmbrățișare atunci când copilul este trist sau un gest de confirmare a finalizării unei activități cu succes (“bate palma”).
Educatorul este partenerul, cel care îl însoțește pe copil în formarea lui, îl ghidează și îl inspiră. Pentru ca relația cu copilul să se construiască armonios, educatorul va avea în vedere pe tot „parcursul călătoriei” că fiecare copil are propriul său timp și că respectul și compasiunea fac ca drumul parcurs să fie mai lin, mai surprinzător, de succes.