Și minciuna e o vorbă, dar are picioare scurte…
Am simțit nevoia să spun mereu adevărul, fără cosmetizări, dincolo de orice consecință. Cred că e forma cea mai corectă față de mine și față de cei din jurul meu. Știu că sunt situații în care să spui adevărul vine foarte greu, existând riscul să-l dărâmi pe cel de lângă tine. Să spui lucrurilor pe nume, deși nu mulțumește, înseamnă să fii tu însuți, să-ți păstrezi integritatea și demnitatea, să fii om.
În lumea copiilor lucrurile par a se complica un pic, în special a celor de-o șchioapă (2-3 ani), pentru că pentru ei lumea nu se împarte între aceste două concepte, ci pur și simplu, delimitarea realitate-joc-fantezie nu e clar definită. Însă, datoria noastră ca adulți este să-i facem să înțeleagă ce li se întâmplă, chiar dacă aceștia nu dispun de o morală autonomă până la vârsta de 6-7 ani. Catherine Dolto, medic și scriitoare pe teme de psihologie infantilă, descrie cum funcționează aceste două împărății în universul copiilor. Și o face chiar pe înțelesul lor.
- Tu mi-ai luat păpușa preferată?
- Cine, eu? Nu.
A minți înseamnă să spui ceva ca și cum ar fi adevărat, deși tu știi foarte bine că nu e.
- Ai spart cana preferată a mamei?
- Eu? Nu. Pisica a atins-o, din greșeală.
De multe ori, spunem o minciună pentru că vrem să ascundem ceva. De exemplu, atunci când ne e rușine pentru vreo poznă pe care am făcut-o și știm că vom fi certați.
Interogațiile copiilor, nevoia de dedublare, de fantezie, de joc, de experiențe spontane, în care minciuna se contopește cu adevărul sunt necesare, fac parte din dezvoltarea normală a ființei sociale. Însă nu trebuie încurajate și nici privite cu detașare.
Există multe feluri de a minți și multe motivații pentru a o face. Este nevoie să îi ghidăm cu copii cu blândețe către adevăr: să îi ajutăm atât să îl spună cât și să îl ceară din partea celorlalți, fie că sunt copii sau adulți.
Bibliografie: Catherine Dolto, Minciunile, Editura Cartea Copiilor, București, 2016