Sunt perfectă… dar se poate și mai bine

Am vrut să fiu tot timpul perfectă, dar “meseria” de mamă și cariera de educatoare mi-a schimbat această gândire atunci când am întâlnit în călătoria mea copii care aveau aceeași dorință pe care o aveam și eu încă din copilărie, aceea de a fi perfect.

Încercând să fac o schimbare în acest sens, am început să cercetez și să caut răspunsuri la întrebări, precum:

Ce e rău în a vrea să fii tot timpul bun?
Ce înseamnă perfecționismul la copii?
Cum apare perfecționismul la copii?
Care sunt domeniile afectate de perfectionism?

Toate răspunsurile le-am găsit într-o mică broșura “Copilul meu este perfect… dar se poate și mai bine – ghid pentru părinți”, pe care o recomand cu drag și se găsește cu ușurință în varianta online aici. Este un reper nu numai pentru părinți cât și pentru cadrele didactice care se confruntă zilnic cu perfecționismul la copii.

Ce e rău în a vrea să fii tot timpul bun?

Ce este în neregulă în a ne dori să fim perfecți? Nu este un lucru bun să facem lucrurile perfect? De ce să te multumești cu bine când se poate foarte bine? La prima vedere aceste întrebări ni se par perfect justificate. Poate că ești genul de persoană care încearcă să mențină totul în ordine perfectă, se ocupă de fiecare detaliu, indiferent cât de mic este, îi este teamă să facă greșeli, oricât de mici ar fi ele. Te simți frustrat și supărat când nu iese totul așa cum trebuie. Te superi pe lucruri sau pe cei din jur pentru că te-au dezamăgit. Sunt unele persoane care se enervează pe ele însele și dau vina pe ele. De fapt, problema controlului este una importantă în viața noastră. Când simți că nu ai controlul începi să te îngrijorezi și să te implici în comportamente compulsive cum ar fi curățenia, ordinea, care îți dau impresia că totul este în regulă.

De multe ori sintagma „sunt perfecționist” este folosită de oameni ca pe o calitate, neconștientizând efectele negative asupra vieții. Dacă îi întrebăm pe cei de succes ce cred cu privire la ei înșiși, veți observa că sunt nemulțumiți de ceea ce au făcut, sau chiar de ei, „Tot timpul se putea mai bine”. Cum e să trăiești într-o stare de permanentă de nemulțumire cu privire la propria persoană, de îngrijorare cu privire la viitor și de furie pentru că lucrurile se întâmplă diferit față de cum te-ai fi așteptat tu? Este ca și cum ai alerga să prinzi un tren, iar când acesta se oprește în stație, în loc să te urci să te odihnești și să te bucuri de călătorie, tu începi să alergi pe loc din teama de a nu îți pierde exercițiul fizic; și atunci îți spui, „Voi urca la următoarea stație și mă voi odihini, mă voi bucura”…… Numai gândindu-ne la acest lucru și ne copleșește un sentiment de epuizare. Pentru cei cu comportamente de tip perfecținist această gândire este un stil de viață pe care îl impun lor, celor dragi sau colegilor, în funcție de cât sunt de accentuale comportamentele.

Ce înseamnă perfecționismul la copii?

Toți părinții își doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor: să fie fericiți, frumoși, deștepți, să reușească în viață și fac tot felul de lucruri pentru îndeplini acest scop. Însă în momentul în care devin foarte critici si sunt tot timpul cu ochii pe copil ca nu cumva să facă vreo greșeală care cred ei că ar putea avea repercusiuni în viitor, sau încarcă foarte mult programul copilului pentru ca acesta să învețe cât mai mult, înseamnă că deja așteptările lor de la copil sunt de tip perfecționist. În consecință, părintele se va simți adesea stresat și îngrijorat, iar mesajul care va ajunge la copil este acela că el nu e suficient de fericit, frumos sau deștept cum „ar trebui” să fie după standardele părinților: el trebuie să aibă reușite, iar dragostea părinților față de el depinde de asta.

Trăsăturile de tip perfecționist se înscriu, ca de altfel orice problemă, pe un continuum, de la putin accentuate până la foarte accentuate. Indiferent însă de intensitatea acestora sau de domeniul în care se manifestă (ex. fie că este școală, activitate de petrecere a timpului liber), perfecționismul presupune următoarele caracteristici de bază:

evaluarea constantă a performanței în raport cu standarde interne foarte ridicate;
o toleranță scăzută asupra greșelilor;
o nevoie puternică de admirație (Choy, 2004).

Aceste trăsături se dezvoltă încă de când copilul este mic, până în 4-5 ani și ele se manifestă prin comportamente, gânduri, reacții emoționale și senzații în organism. Intensitatea si frecvența cu care copilul le manifestă depinde de cât este de accentuat perfecționismul la părinți.

Ce simte un copil perfecționist?

Trăiește într-o stare de anxietate continuă deoarece se îngrijorează că ar putea greși;
Se simte neîncrezător în judecata lui și cere excesiv părerea celorlalți;
Simte în permanență nevoia de aprobare din partea celorlalți;
Simte în permanență că își dezamăgește părinții, se simte vinovat;
Simte că oricât s-ar strădui nu reușește niciodată să îi multumească pe cei din jurul lui deoarece nu poate atinge standardele impuse de ei (ex. „Părinții vor să fac totul bine”);
Se simte neînțeles și furios deoarece ceilalți nu au încercat niciodată să îi înțeleagă greșelile;
După ce a terminat de făcut un lucru se simte dezamăgit deoarece se gândește că se putea mai bine;
Se simte vinovat dacă nu reușește să facă ceea ce și-a propus;
Se simte vinovat dacă se relaxează.

Cum se comportă?

Nu suportă să fie criticat.
Este critic cu ceilalți care nu fac lucrurile așa cum își dorește el.
Face lucrurile cu o atenție mare la detalii.
Se ceartă, se supără sau se enervează pentru note chiar dacă acestea nu au o importanță neapărat pentru media anuală.
Vrea tot timpul să câștige.
Se supără foarte tare atunci când pierde.
Spune faptul că părinții au așteptări mari de la el și acceptă doar performanțe bune.
Îi este greu să se amuze de propriile greșeli.
Își compară notele cu ale celor mai buni copii din clasă.
Dacă un lucru nu iese așa cum iși dorește îl ia de la început până iese bine.
Amână lucuri care trebuie făcute și le lasă până în ultima clipă.
Evită sarcini și experiențe noi din frica de a nu greși.

Ce simte la nivelul organismului?

Perfecționiștii rareori se pot relaxa. Din această cauză sănătatea este periclitată pentru că se află mereu sub stres. Pot apărea simptome fizice datorate stresului: tensiune arterială, ulcer, colite, insomnii, oboseală, atacuri de panică, aritmii, obezitate, dureri de spate, boli ale pielii, artrită, astm și multe alte probleme. (Adderholdt și Goldberg, 1999;).

Perfecționismul este resimțit ca pe o povară deoarece copiii își dau seama că nimeni nu e perfect, dar de la ei se așteaptă perfecțiunea. La un moment dat, unii pot interiorize standardele părinților și să se comporte ca și cum ar fi ale lor, dar copiii nu își doresc să fie perfecți pentru că așa le place lor, ci pentru că de-a lungul timpului au învățat că doar făcând lucrurile într-un anume fel vor obține dragostea, aprecierea și acceptarea celorlalți.

În timp, aceste comportamente se accentuează și copilul perfecționist devine un adult perfecționist. Hewit și Flet (2001) au aratăt că perfecționismul este un factor de vulnerabilitate pentru apariția depresiei la copii și adolescenții. Ei au standarde foarte ridicate care adesea nu sunt atinse, ceea ce îi face să se simtă dezamăgiți, fără valoare. Cu cât este mai accentuat perfectionismul cu atât este mai scăzut sentimentul de valorizare personală, deoarece acești copii leagă performața de valoarea personal. Atunci când le este amenințată valoarea, sunt în stare de orice: să nu doarmă, să consume diverse substanțe (ex. cafea) ca să rămână treji, să ascundă note, să mintă, să nu mănânce, să înșele să copieze, să fugă de la ore… numai să nu fie confruntați cu un eșec.

Standardele perfecționiste afectează nu numai copilul ci și relaționarea lui cu ceilalți. Perfecționismul poate fi orientat în special către sine – cerințe față de propria persoană de a fi perfect, orientat spre ceilalți – cerințe ca ceilalți să fie perfecți, sau prescris social – percepția că ceilalți (părinții, cadrele didactice) se așteaptă de la noi să fim perfecți (Hewitt și Flett, 2001).

Aceste 3 dimensiuni se asociază în mod diferit cu problemele psihologice. Hewitt a realizat o cercetare experimentală pentru a investiga modul în care dimensiunile perfecționismului interacționează cu diferiți stresori precum și efectele pe care le au. La studiu au participat 114 copii cu vârstele cuprinse între 10 și 15 ani, iar rezultatle arată faptul că:

Perfecționismul orientat spre propria persoană intervine în sarcinile care presupun performanța personală. Roberts și Lovette (1994) realizează un studiu prin care înregistrează reacțiile fiziologice și afective care apar la 60 de adolescenți (20 copii supradotați, 20 copii cu rezultate bune, 20 cu rezultate normale). El arată că cei cu perfecționism orientat spre sine au reacții fiziologice de stres și reacții emoționale negative mai intense.
Perfecționismul orientat spre ceilalți înseamnă tendința de a pretinde ca ceilalți să se conformeze standardelor noastre; adesea acești oameni au dificultăți în a delega sarcini către ceilalați, le este frică de a nu fi dezamăgiți de o muncă mai puțin decât perfectă, ceea ce duce adesea la furie și stres în relații interpersonale.
Perfecționismul prescris social duce la apariția simptomelor depresive atunci când sunt implicați stresori sociali, datorită unei nevoi puternice a copilului de a fi acceptat de ceilalți, frica de evaluare negativă, percepția că nu pot mulțimi așteptările celorlalți.

Datorită efectelor negative ale perfecționismului acest ghid ne învață despre imposibilitatea de a face lucrurile perfect și importanța stabilirii unui echilibru între școală – serviciu, joacă – hobby-uri, familie – relații sociale. De asemenea, ne arată de ce este important să ne dăm nouă și copiilor noștri o pauză din când în când, să fim mulțumiți acum cu ceea ce suntem și să ne bucurăm de viață.

Bibliografie:

“Copilul meu este perfect… dar se poate și mai bine – ghid pentru parinti” (Seria „Construim echilibru emoțional în familie”)