Absent motivat

Discuția despre motivația copiilor a devenit astăzi o facilitate colocvială a întâlnirilor părintești, a dezbaterilor diferitelor publicații sociale și pe un ton mai serios, a experților în educație și profesorilor.

Se asumă adesea cu hotărâre că e vina profesorilor care nu (mai) știu să îi motiveze pe copii, că școala și-a pierdut din rostul de odinioară, dar în același timp se face abstracție de pierderea prin câștig, de componenta emoțională superioară pe care școala a câștigat-o, față de timpul la care se face apel și din definiția căruia se exclude componenta punitivă a școlii, căreia dacă ar fi să îi dăm un loc în contextul actual, ne-am îndrepta către un substrat al motivației extrinseci.

Expunerea opiniilor este fără îndoială lăudabilă și departe de mine intenția de interpretare peiorativă a analizelor critice, însă cred ca e nevoie de trasarea unor modele prin prisma unor procese psihologice fundamentale cunoscute și studiate, ce specifică felul în care teoriile implicite ale indivizilor pot avea valoare orientativă de ideal, sau rămân la nivelul unor interpretări dispoziționale.

Revenind la motivație, la ce-i mai motivează pe elevi, sau la cum poate un profesor să-și motiveze elevii, este interesantă conceptualizarea obiectivelor a lui Dweck & Elliot, care tratează motivarea și personalitatea în funcție de o mulțime de mediatori psihologici specifici ai comportamentului și atribuie un rol important proceselor interpretative în generarea dispoziției și a medierii comportamentului- valabile, desigur, atât în cazul elevului, dar și al profesorului. Ne confruntăm, astăzi, cu nevoia unei performanțe adaptative, un timp în care este important pentru participanții relației de schimb motivațional, să își evalueze abilitățile, sau să câștige judecăți pozitive ale competenței acestora.

Pe scurt, copiii cu obiective diferite, dar și adulții implicați în procese de învățare par să utilizeze reguli diferite de deducere a informațiilor în ceea ce privește efortul procesului.

În contextul analizei motivației, este interesant de observat ce se întâmplă cu factorul dispoziției, dar mai ales al comportamentului.  Diferențele referitoare la obiectiv, în percepție sau dispozitie, ar putea să determine comportament diferit.

Ne putem confrunta, într-o clasă compusă din profesori și elevi, cu diferiți factori de influențare a obiectivelor ce țin de interpretarea judecăților negative, de anxietate ridicată, de stima de sine, de orientarea către performanță a indivizilor, elemente care pot genera fluctuații semnificative în interpretarea finală a rezultatelor.

Putem lua exemplul anxietății care poate interveni dramatic în procesul motivațional al persoanei. Dacă suprapunem anxietatea peste urmărirea unui obiectiv, distribuția afectivă a grijii va transmite unui elev, în timpul unui examen, o dorintă de a scăpa, de a se elibera, ce poate interfera cu concentrarea și desfășurarea unei strategii de lucru eficiente.

Perfomanța, subsumată motivației, în funcție de context, poate astfel să fie rezultatul focalizării dacă intepretăm în cheie pozitivă, optimistă, angrenarea acelor procese cognitive și afective care promovează depășirea dificultăților, rezistența și concentarea pe abilitatea crescândă.

Există și modele care promovează teorii ale moralității, în contextul obținerii motivației, modele care se bazează pe confirmarea, pe transpunerea în acte de bunăvoință a obiectivelor, caracterul moral fiind acea trăsătură fixă care ar sta la baza dezvoltării modelului motivațional.

Însă o expunere teoretică pe care o consider adecvată continuării periplului argumentativ deosebit de sinuos în care ne aflăm, se referă la teoria entității versus teoria incrementală, ca modalități fundamental diferite de conceptualizare a sinelui.  Teoriile entității privesc sinele într-o colecție de trăsături fixe, măsurabile, și implicit lesne de evaluat, pe  când cele incrementale privesc personalitatea ca pe un sistem de calități mutabile, cu evoluție în timp, în funcție de context, prin prisma eforturilor individuale.

Pe scurt, putem lansa ideea că teoriile și obiectivele pot fi considerate ca „două sisteme diferite ale sinelui”:  două fatețe ale conceptului sinelui, în interiorul cărora stima de sine si motivația, sunt furnizate prin mecanisme de gândire diferite.

Ne apropiem așadar de interpretarea sistemului motivațional la nivel individual – marele deziderat educațional al vremurilor noastre – prin respectarea potențialului, înzestrării și contextului fiecăruia.

Expunerea anterioară are darul de a prefigura ideea că mutabilitatea reprezintă dimensiunea cheie în contextul unor conceptualizări provenite dintr-o mare varietate de surse- cum se întâmplă în schimburile de idei actuale, între deținătorii informației, profesori și elevi laolaltă.

Conceptele, în privința motivației, s-au transformat, s-au modificat și putem constata evoluția lor, prin lucrările puse la dispozitie de psihologi, lingviști, filozofi și oameni de știință. Unii se refera la dimensiunea reformatoare a Renașterii, în care adevărata revoluționare a fost la nivelul conceptului de persoană, în antichitate predominând o concepție statică despre om, iar ulterior dezvoltându-se ideea de dezvoltare individuală a propriului caracter.

Iar astăzi, suntem mai conștienți ca oricând, că ”ceea ce mă motivează pe mine, nu te motivează și pe tine”, că suntem croiți diferit și formați după niște legi proprii, de neimitat și de nerepetat.