Cum să îi ajutăm pe copii să își dezvolte o mentalitate de creștere
Carol Dweck este profesor de psihologie la Universitatea Stanford și de-a lungul carierei sale a făcut cercetări în domeniul motivației, personalității și dezvoltării indivizilor. În anul 2006, Dweck a publicat volumul „Mindset: The New Psychology of Success”, în care arată care este rolul jucat de mentalitate în reușită. Potrivit acesteia, oamenii se împart în două categorii: cei care au o mentalitate „fixă” și cei care au o mentalitate „de creștere”. Deosebirea majoră dintre acestea este faptul că indivizii cu mentalitate fixă au oroare de eșec, pe care îl interpretează drept o negare a abilităților lor de bază, în timp ce indivizii cu mentalitate de creștere nu sunt deranjați într-o măsură atât de mare de eșecuri, pentru că își dau seama că pot învăța de pe urma lor și că își pot îmbunătăți abilitățile.
Aceste tipuri de mentalitate devin evidente încă de pe vremea când copiii sunt în școală. „În cazul mentalității fixe, elevii cred că abilitățile lor de bază, inteligența și talentele lor sunt trăsături fixe. Dispun de o anumită cantitate din ele și asta e tot, iar scopul lor devine să pară tot timpul deștepți și niciodată proști. În cazul mentalității de creștere, elevii înțeleg că abilitățile și talentele lor pot fi dezvoltate prin efort, învățare și perseverență. Ei nu cred neapărat că oricine poate ajunge Einstein, dar cred că oricine poate deveni mai deștept dacă se străduiește să facă acest lucru”, explica Dweck.
Aceasta a făcut un studiu pe elevi de clasa a șaptea care aveau, inițial, performanțe școlare aproximativ egale și a descoperit că, la finalul clasei a opta, copiii care aveau o mentalitate fixă stagnaseră, în timp ce aceia care aveau o mentalitate de creștere își îmbunătățiseră performanțele. Acest lucru s-a datorat diferențelor fundamentale în care elevii priveau procesul de învățare: scopul elevilor cu mentalitate fixă era să pară deștepți întotdeauna, al celorlalți să învețe întotdeauna. Copiii cu mentalitate fixă se simțeau superiori și credeau că doar cei slabi trebuie să facă eforturi, copiii cu mentalitate de creștere chiar făceau eforturi. Copiii cu mentalitate fixă credeau că eșecurile arată că nu sunt buni și căutau să-și ascundă greșelile, copiii cu mentalitate de creștere învățau din greșeli.
Un rol determinant în dezvoltarea unui tip sau altul de mentalitate îl au părinții și profesorii. Atunci când un copil face ceva bun, unii dintre ei aleg să îl laude folosind expresii de genul: „Bravo, ești deștept!” O astfel de laudă atribuie reușita înzestrării native a unui individ și nu eforturilor, perseverenței, atenției, muncii, cu alte cuvinte, pe care acesta a învestit-o în realizarea unei anumite sarcini. În timp, copilul poate ajunge să creadă că dispune de un „capital” care îl va duce în mod natural spre succes. O greșeală, ceva care n-a mers conform planului îl va face atunci să creadă că este ceva în neregulă cu el, ca persoană, și de aceea va fi inacceptabilă. Însă la fel cum părinții și profesorii le pot crea copiilor cadrul de dezvoltare a unei mentalități fixe, tot ei pot naște și cadrul potrivit pentru crearea unei mentalități de creștere. Ca acest lucru să se întâmple ei trebuie să laude efortul, implicarea, perseverența copilului și să mute atenție de pe rezultat pe proces („Bravo, se vede că te-ai străduit. Povestește-mi cum ai procedat…”) În acest fel, îi arată că reușita este produsul acțiunilor și deciziilor lor și că stă în puterea lor să devină mai buni.