Dacă îi ajutăm pe copii să învețe mai întâi cine sunt, vor putea mai apoi să învețe orice își propun

Abilitățile sociale și emoționale sunt poate cele mai importante pentru a asigura succesul în viața școlară sau în viitorul job, dar mai ales pentru a-i pregăti pe copii pentru viață. Conform experților, mare parte din dezvoltarea emoțională a unui copil se realizează până la vârsta de 5 ani, în cadrul familiei, acesta venind la școală cu un bagaj emoțional mai mare sau mai restrâns, în funcție de mediul și condițiile familiale, sociale și economice în care a crescut și s-a dezvoltat.

Experiența mea de învățătoare la clasele primare, în anii de dinainte de 2000, într-un sat prahovean sărăcăcios, mi-a demonstrat că se poate să atingi potențialul optim al unui copil, oferindu-i dragoste, respect, grijă, dar și disciplină, și venind în întâmpinarea nevoilor lui emoționale, pe care acasă nu avea cine să i le satisfacă. Acești copii îmi ofereau în fiecare zi o lecție importantă de viață și îmi amintesc cu drag zilele în care doreau să își împartă gustarea lor frugală, constând într-o nucă și un măr sau o napolitană, cu mine, iar eu eram nevoită să rup un colț mic pentru a nu-i ofensa și a nu le strica plăcerea de a împărți. Am descoperit cu ajutorul lor cum să ajung la ei, deoarece, deși nu erau nici cei mai buni la învătătură, nici cei mai dornici, erau înzestrați cu o inteligență emoțională mare. Am găsit printre ei cântăreți pricepuți, artiști și pasionați de lectură, deși nu aveau destule cărți, am reușit să descifrez oameni mici cu suflet mare și să le ofer tot sprijinul meu.

Acest episod din viața mea m-a învățat că și noi, profesorii, învățăm mult mai mult atunci când ne confruntăm cu această realitate decât când lecturăm pagini fade de teorie. Devenim cu adevărat profesori atunci când devenim conștienți de faptul că țelul final este să îl facem pe copii să învețe, și să predăm sau să transmite pur și simplu informații către un receptor, dacă acel receptor nu este unul “receptiv”. Dacă creăm o atmosferă relaxată care facilitează învățarea, și nu mă refer doar la materia pe care o predăm, ci la învățarea unor cunoștințe despre lume, la învățarea unor valori, la descoperirea unor pasiuni, înclinații, pe baza cărora copilul își poate dezvolta propria viziune asupra lumii, mintea lui se va deschide și va obține rezultate mai bune pe termen lung pentru că a învățat să învețe. Va fi mai dornic să învețe, netemându-se de eșec, iar rezultatele școlare vor crește pe măsură.

Într-o societate bazată pe tehnologie, s-ar putea crede că școala ar trebui să le dezvolte copiilor abilitățile tehnice, și nu să îi ajute să descopere cine sunt ei. Se pare însă că, odată lămurit cel de-al doilea aspect, elevii își pot însuși mai ușor orice altă abilitate, inclusiv pe cea tehnică, deoarece au învățat să-și managerieze înclinațiile, motivațiile, dar mai ales, o căpătat o anumită disciplină de lucru.  Reducând stresul, elevii devin mai deschiși la conținuturi și materiale noi, înregistrând un succes școlar notabil, dar și unul emoțional.

În acest scop trebuie să lucrăm pe mai multe planuri, unul dintre ele fiind acela de a-i determina să devină conștienți de propria persoană, de spațiul personal, de impactul cuvintelor și acțiunilor lor asupra altor persoane, asupra lumii. Aceste aspecte pot fi discutate la orele de comunicare prin dezbateri, jocuri de rol, lucru în echipă, prezentări, aceste metode fiind potrivite pentru dezvoltarea abilităților sociale și emoționale.   De multe ori, manualele ne oferă situații nerealiste prin care elevii sunt invitați să facă niște conversații pe care nu le-ar avea niciodată în viața reală. Putem crea modalități amuzante de folosire a vocabularului pe care îl avem în vedere pentru a-l exersa în situații reale de viață. Pe lângă crearea situației în sine, important este și materialul de care ne folosim pentru a face totul cât mai credibil, dar și pentru a introduce elementul ludic, atât de apreciat de copii. Elevii vor participa mai activ și vor fi mai motivați, dacă le vom da posibilitatea să se exprime liber în situații conversaționale reale. În acest fel, copiii participă la propria învățare, devenind conștienți de motivul pentru care învață o anumită regulă, precum și aplicabilitatea acesteia.

O varietate de experiențe pot fi aduse în clasă prin intermediul jocului de rol, ajutându-i să devină conștienți social, să îmbrățișeze diversitatea și să devină mai toleranți, dar și să își dezvolte abilități empatice, confruntați fiind cu situația de a se transpune în locul altora, de a rezolva conflicte sau de a lua decizii rapide. În același timp, beneficiile acestei metode sunt incontestabile pentru elevii mai timizi sau cu încredere scăzută în ei. Atunci când avem în vederea creșterea cooperării și coeziunii la nivelul grupului, lucrul în echipă este necesar pentru a dezvolta relații de acceptare, de toleranță și chiar de prietenie. Este o abilitate de care copiii vor avea nevoie o viață întreagă, aceea de a construi, de a cultiva și de a menține relațiile, fie că sunt de serviciu, sunt cu un partener de viață sau cu un prieten.

În concluzie, bunăstarea socială și emoțională a copiilor noștri ar trebui să fie prioritatea școlii și a societății noastre, dar reminiscențele comunismului îi fac pe unii profesori și părinți să creadă că disciplina excesivă, competiția și stresul sunt ingredientele succesului în viață căci așa “au reușit și ei”. Cred că în secolul 21 putem apela la practici mai flexibile, ce ar trebui să fie parte din cultura școlară, care să le permită elevilor dezvoltarea personalității și a încrederii în sine. Sunt recunoscătoare pentru faptul că fiica mea, alături de elevii mei, crește și se dezvoltă într-un mediu școlar privat ce “îi lasă să crească”.   Mult timp după ce vor fi părăsit sala de clasă se vor confrunta cu viața reală, dar, fiind înzestrați cu cunoștințe sociale și emoționale, vor putea să trăiască mai fericiți, mai încrezători și mult mai eficienți decât cei încorsetați și limitați în gândire.