AMINTIREA UNEI CĂRȚI

Ștergând praful de pe vechia bibliotecă m-au năpădit amintirile.

Biblioteca este din lemn de nuc , are un stil vechi, dar fără ornamente stil rococo, ci simplă, cu geamuri și impune respect de parcă ți-ar spune:

Dacă vrei să deschizi aceste geamuri, care sunt ușile mele, vei intra într-o lume cu multe secrete. Te încumeți?

Biblioteca este de când mă știu și chiar dacă ne-am mutat, am schimbat mobila, ea ne-a însoțit mereu.

Dacă a fost mereu plină de cărți se datorează mamei mele, care cu o pasiune pentru citit cumpăra în fiecare lună câte unul sau mai multe volume. Totul a început la scară mică, cu edițiile celei mai populare edituri a secolului trecut: Biblioteca pentru toți. Astfel romanele autorilor români erau cu copertă roșie,  iar cele ale autorilor străini cu coperte albastru-turcoise.

Desigur, cu timpul au fost înlocuite cu ediții mai bune, deoarece cele din de la editura BPT erau tipărite cu litere foarte mici, pe hârtie proastă, iar cu timpul deveniseră de necitit. Mai am și acum unele volume pe a căror primă pagină se află o mică dedicație scrisă cu o caligrafie frumoasă de către mama mea.

În puținele momente de liniște o vedeai cu ochelarii și cu un roman citind la mica veioză cu abajur  pictat de mână.

Tatălui meu îi revine meritul de a ne fi adus lumea pe  care a văzut-o cu ochii lui în casa noastră: albume, editate de cele mai prestigioase muzee din lume, cărți despre cei mai mari pictori, sculptori, monumente. Pe unde a călătorit pe acolo am ajuns și eu și mama cu puterea minții și datorită CĂRȚILOR.

CĂRȚILE  au dominat întotdeauna spațiul nostru . Când biblioteca cea din nuc nu a mai fost destul de încăpătoare, mama a comandat una mai spațioasă și, cum nu aveam alt loc pentru ea, a fost montată în spațioasa noastră bucătărie, căci cum se știe omul petrece jumătate de viață la bucătărie.

Locul era ideal pentru mama, care între două feluri mai avea timp și pentru două , trei pagini de citit.

Acum totul s-a mai lărgit și suntem , eu și tatăl meu, mândri că avem o cameră unde sunt adunate toate comorile noastre.

Exemplul părinților mei a fost poate elementul cel mai determinant pentru dragostea mea pentru citit și cărți. Și acum îmi aduc aminte de primele cărți străine pe care le-am avut , mirosul acela de portocale, canturile  romanelor în diferite culori. Esteticul cărții ca obiect nu numai un instrument începuse să mă acapareze, așa că și acum îmi plac cărțile princeps sau cele îngrijit editate.

În deceniul pe care-l trăim al Touch-lui, timpul pentru citit devine din ce în ce mai scurt, sau câteodată inexistent. Recunosc că pe parcursul anului școlar nu citesc foarte mult. Îmi place să savurez o carte , de aceea îi acord mai mult timp, timp pe care nu îl am în timpul anului școlar.

Ce îți trebuie ca să devii pasionat de o carte sau de citit?

Simplu: timp și o bibliotecă. Iată ce spune Umberto Eco în minunata sa  carte Memoria vegetală :

…. Însă biblioteca nu este o sumă de cărți, ci un organism viu, cu o existență autonomă. O bibliotecă particulară nu este numai un loc unde se adună cărți: este și un loc care le citește pentru noi.

Ar mai fi necesar și exemplul părinților. Dacă într-o familie se obișnuiește să se citească, dacă părinții intră deseori într-o librărie, atunci cu siguranță  gustul pentru citit vine de la sine.

Odată cu boom-ul tehnologic care a dominat și domină în continuare viețile noastre nu gustul pentru citit s-a diminuat prin înlocuirea cu alte preocupări (jocurile pe calculator, folosirea net-ului pentru obținerea de informații etc) ci timpul nostru pentru a ne putea delecta cu o carte.

Viața noastră așa cum o numesc foarte bine englezii : hectic life, o viață tumultoasă, ne permite puține răstimpuri de a face abstracție de lumea înconjurătoare și de a ne scufunda  și evada într-o lume ireală.

Dacă noi adulții nu suntem exemple pentru copiii sau nepoții noștri nici dragostea pentru citit nu va apărea.

Rolul educatorului (profesor, învățător) de a canaliza deprinderea copilului de a citi pentru aș satisface curiozitatea, aș dezvolta imaginația, de aș îmbogății vocabularul, este important. Dar dacă  acesta se lovește de un zid – atitudinea dezaprobatoare a părinților , atunci munca educatorului este în zadar.

Tot mai mulți părinți consideră că știu mult mai bine ce trebuie făcut la catedră decât educatorii. Încurajați de mass-media, articole din ziare care blamează nu atât sistemul educațional românesc cât pe profesori și învățători pun multe din acțiunile educative ale acestora sub semnul întrebării.

În ceea ce ne privește pe noi direct- cititul – părinții ar dori ca copiii lor să citească, dar mulți nu doresc să investească bani : Prea scump!  Alții, că lecturile sunt învechite și propun ceva nou de exemplu o lectură mai ușor accesibilă precum Jurnalul unui puști (care s-a dovedit a fi subcultură cu s mare, cu carențe mari în ceea ce privește elementul moral și educativ pe care fiecare lectură ar trebui să o conțină)

Educatorii au explicat necesitatea unor lecturi clasice, deoarece, fără a cunoaște ce s-a scris înainte nu vom înțelege de unde apar unele motive, imagini. Chiar dacă textul conține arhaisme, și ele fac parte din vocabularul unei limbi. Sau poate ne este greu , dragi părinți, să dăm o explicație când suntem întrebați? Nu trebuie să jucăm rolul atotștiutorului în fața propriului nostru copil! Descoperiți împreună ceea ce nu știți! Parcurgeți împreună drumul cunoașterii și va fi mai bine chiar și pentru copilul nostru! Un drum parcurs în doi este mai plăcut!

Timpul și exemplul personal sunt cele două motoare care vor pune în mișcare dragostea pentru citit!

Sursă a citatului: Umberto Eco , Memoria vegetală , editura RAO, 2008