Cum arată evaluarea școlară din perspectiva profesorului
Evaluarea a fost definită de-a lungul timpului în varii moduri. Fie că s-a adus în discuție interdependența dintre aceasta și procesul de predare-învățare, fie că au fost luați în seamă parametri precum valoarea, nivelul, performanțele, eficiența eforturilor depuse de toți factorii educaționali sau randamentul muncii de învățare. Teoria si metodologia evaluării a tratat aspecte precum funcțiile sau obiectivele, formele de realizare a acesteia, metodele de evaluare, descriptorii de performanță sau principalele trăsături ale unui test docimologic. Însă, în afară de această încercare de a defini evaluarea, există si o serie de alți factori care o influentează.
Dincolo de avantajele și limitele metodelor de evaluare (indiferent de tipul probei alese -orală, scrisă sau practică), exista întotdeauna profesorul care se lovește de mai multe probleme în evaluarea școlară. Anumite discipline au un grad mai mare de obiectivitate, ceea ce facilitează evaluarea, altele, de regulă cele umaniste, întâmpină atât diferențe de punctaj, cât si dificultăți de justificare a sutimilor acordate sau scăzute. Așa se ajunge la momentul în care nu se poate considera că evaluarea a fost obiectivă sau în care elevul nu înțelege nota primită și se simte nedreptățit. Ori, ceea ce se omite câteodată este faptul că evaluarea ar trebui să fie, în primul rând, un instrument de măsurare pentru elev și mai apoi unul pentru profesor, părinte sau societate. Din nefericire, există și anumite cazuri, aș vrea să cred izolate, dar mă tem că nu se întâmplă de fiecare dată acest lucru, în care evaluarea este o modalitate de pedepsire sau de marcare a autorității cadrului didactic.
Ar trebui să se realieze o facilitare a procesului de evaluare, însă, de multe ori, se observă o formă fără fond a cursurilor care vizează domeniul. Nu se poate depăși nici măcar în acest context, pur practic, caracterul noțiunilor teoretice, specific învățământului românesc. De multe ori, se aude faptul că studenții sunt foarte bine pregătiți teoretic, însă incapabili să se descurce într-o situație concretă. Schimbarea ar trebui să înceapă de undeva.
Din punctul meu de vedere, un început ar putea fi baremele de corectare și notare. Astfel, profesorul va avea un reper concret pe care să îl aplice, un exemplu concludent pentru orizont de așteptare și o limită a acestuia. De pildă, nu ajută pe nimeni o formulare precum Se acordă 16 puncte pentru comentarea completă, în rândurile indicate; 8 puncte pentru comentarea incompletă în rândurile indicate și 4puncte pentru încercarea de comentare, deoarece apare problema explicării termenilor complet, incomplet, încercare. Poate că experiența evaluării îi ajută pe unii să intuiască, poate că pe alții îi impiedică să fie obiectivi, poate că unii sunt mai exigenți, alții mai indulgenți, poate că acesta este motivul existenței celor doi evaluatori, poate că nu. Un lucru este cert, aceste variabile ar trebui să fie reduse pe cât posibil.
În plus, evaluarea este un proces care de multe ori creează o stare de tensiune în rândul elevilor, indiferent dacă ei sunt pregătiți sau nu, dar și o neplăcere a profesorului care trebuie să noteze fără să țină cont de nicun factor extern. Astfel încât, ar trebui să se găsească o posibilitate de facilitare a acestei bariere comunicaționale.
Prin urmare, evaluarea ar trebui să ia în considerare repere precum avantajele și limitele unei probe, trăsăturile unui test, capacitatea și disponibilitatea emoțională a elevului, dar și cunoștințele și starea profesorului. Nu-i de mirare că nimănui nu îi place evaluarea…