Arta comunicării cu copiii

Comunicarea părinte-copil, profesor-copil se încadrează în primul strat al schimbului de informații, în tiparul emițător-mesaj-receptor. Comunicarea poate fi verbală, prin utilizarea limbajului, sau non verbală, prin manifestarea, spre exemplu, a unei grimase pentru afirmarea unei stări de dezacord sau dezgust, sau a unei expresii a feței luminoase, zâmbitoare, pentru exprimarea unei stări de mulțumire, de aprobare.

De asemenea, putem vorbi despre comunicare în termeni de pozitiv-negativ, efectiv-ne-efectiv.  Este lesne de presupus că o comunicare reușită între profesor și copil, ar fi cea deschisă, pozitivă, efectivă, această atitudine generând de altfel un răspuns al calității efectelor inclusiv la emitățor.

Putem observa cum, în general, dacă profesorul și copilul au o relație de comunicare bună, atunci și celelate aspecte ale relaționării functionează bine.  Intervine  aici detaliul responsabilității din partrea adultului care este dator să își exercite în mod permanent abilitățile de comunicator experimentat în relație cu copilul, pentru că modelul pe care i-l va imprima acestuia, va conta pe tot parcursul vieții lui.

Copiii își formează crezuri și idei despre ei înșiși pe baza mesajelor de comunicare pe care le primesc din partea adulților. Când adulții folosesc comunicarea efectivă în relație cu copiii, atunci ei le arată acestora respect. Copiii se simt atunci ascultati, respectati, auziți și înțeleși, ceea ce reprezintă o cale sigură pentru creșterea sau consolidarea stimei de sine.

Pe de altă parte,  atunci când comunicarea între cele două parți este negativă și ineficientă, copilul resimte profund acest eșec, fiind încercat de gândul că este neimportant, neînțeles, că mesajul lui nu este auzit. Este afectată în acest context și percepția copilului față de părinți, pe care tinde să îi discrediteze de pe palierul încrederii și să îi vadă ca pe niște persoane slabe, chiar neajutorate.

Când profesorii stabilesc o comunicare bună cu copiii, este de așteptat ca aceștia din urmă să își respecte angajamentele, să fie încântați să coopereze și  să se simtă în siguranță atunci când, la rândul lor, doresc să își exprime așteptările.

Familia are un rol foarte important în conturarea profilului de comunicator al copilului.  Sunt din ce în ce mai numeroase studiile care prezintă concluzii în direcția importanței comunicării, încă de la primele contacte cu copilul, sau chiar din perioada intrauterină.  Părinții pot deschide calea către o comunicare deschisă, aratându-se disponibili pentru copii și răspunzând cu implicare la întrebările copiilor atunci când aceștia le adresează, dăruindu-le  necondiționat iubire, acceptându-i și înțelegându-i.  Copiii care se simt iubiți și acceptați de părinți vor fi, mult mai probabil, deschiși și încrezători în a-și expune ideile și părerile, sentimentele și grijile.

Pentru părinți este foarte ușor, în general, să simtă acceptare și dragoste pentru copii, dar este foarte important ca ei să transmită aceste mesaje. Ar fi bine ca părinții- făra a avea o atitudine demonstrativă- să le demonstreze copiilor dragostea și acceptarea, atât într-o manieră atât verbală cât și nonverbală, transmițându-le mesaje pozitive.  Este bine pentru copii, să audă și să vadă din partea părinților, prin comportamentul verbal și nonverbal al acestora, dar și din partea profesorilor, că atitudinea lor pozitivă este apreciată. O observație de tipul :  ”Am remarcat cum l-ai ajutat pe prietenul tău mai mic să strângă jucăriile” va transmite un mesaj foarte puternic către copil.

O altă trăsătură importantă pe care trebuie să o cultivăm, în relație cu copiii, este disponibilitatea de a asculta. Când lași la o parte tot ce făceai în acel moment, când îl privești în față și îi transmiți din priviri  că îi acorzi toată atenția, dragostea și înțelegerea, atunci copilul, asemeni stelelor, strălucește.

Despre ascultare, într-un articol viitor.