Un aspect al legislației internaționale privind patrimoniul cultural imobil – Carta de la Veneția (mai 1964)

Patrimoniul cultural, sub toate formele sale – natural, mobil, imobil – este o moștenire a tuturor oamenilor, aparținând generațiilor prezente dar și celor viitoare, acestora din urmă trebuind să le fie transmis autentic și nealterat. Deci, este datoria fiecăruia dintre noi, în cele din urmă, să fim părtași la conservarea lui.^[2]

O parte importantă a patrimoniului cultural o constituie monumentele istorice, de aceea s-a dorit formularea unor principii ale conservării și restaurării lor, pe plan internațional. O primă formă a unora dintre aceste principii fundamentale ale conservării și restaurării monumentelor istorice a fost enunțată în convenția numită Carta de la Atena din anul 1931.

O dată cu trecerea timpului, problemele au devenit din ce în ce mai complexe, fiind nevoie de o revizuire a Cartei de la Atena. În consecință, între 25 și 31 mai 1964, la cel de-al II-lea Congres Internațional al Arhitecților și Tehnicienilor de Monumente Istorice^[3] s-a aprobat textul Cartei de la Veneția, convenție ce se referă la conservarea și restaurarea monumentelor istorice.

Această convenție este împărțită în șapte capitole, fiecare dintre aceste capitole având articole – specifice legilor interne și internaționale – în care sunt precizate: definiții, scopul conservării și al restaurării etc.

În primul capitol al convenției, ni se prezintă definițiile conservării și restaurării, dar și noțiunea de monument. Astfel, monumentul istoric cuprinde atât creația arhitecturală izolată, cât și așezările urbane și rurale, acestea prezentând o deosebită importanță pentru perioade semnificative ale evoluției umanității sau pentru evenimentele istorice desfășurate de-a lungul timpului. Această noțiune nu se extinde numai asupra marilor opere de artă, ci și asupra obiectivelor modeste, care au căpătat în timp o semnificație culturală zonală.

În ceea ce privește definiția celor două noțiuni – cea a conservării și cea a restaurării – textul cartei precizează că sunt științe interdisciplinare care apelează la toate mijloacele tehnice pentru studierea și salvarea patrimoniului cultural imobil – în cazul de față.^[4]

Scopul conservării și al restaurării^[5] este cel al salvării monumentului, dar și al păstrării mărturiei istorice, deoarece monumentul nu este păstrat fără a avea un scop anume, acela de a oferi o mărturie istorică atât științei cât și generațiilor viitoare.

Următoarele capitole se referă, pe rând, la cele două noțiuni: pe deoparte conservarea, pe de altă parte restaurarea.

Conservarea monumentelor impune o întreținere permanentă. Ea trebuie să aibă în vedere funcționalitatea lor în societatea actuală.^[6] Această funcționalitate trebuie, însă, să respecte unele reguli legate de amenajările impuse de evoluția cerințelor vieții cotidiene actuale. De asemenea, conservarea monumentului implică, deopotrivă, și conservarea cadrului corespunzător, când acesta există, interzicându-se orice altă amenajare care ar putea altera raporturile de volum și culoare ale monumentului.

În ceea ce privește mutarea unei părți / detaliu (sculptural, pictural sau decorativ) sau a întregului ansamblu din situl în care se găsește, acestea nu sunt permise decât în cazul în care prezentul aspect contribuie la salvarea monumentului / părții / detaliului sau dacă motivele de interes național sau internațional o justifică.

Restaurarea trebuie să aibă un caracter excepțional. Ea trebuie să aibă drept scop conservarea și să pună în evidență valoarea estetică și istorică a monumentului, având respect față de documentele autentice și de rămășitele trecutului.

Restaurarea se oprește acolo unde începe ipoteza. De pildă, în cazul picturii murale, lacunele de mari dimensiuni nu vor fi integrate dacă nu există repere foarte clare în ceea ce privește reconstituirea lor cromatică. Scopul restaurării nu este cel de unitate a stilului, dacă intervențiile asupra monumentului arată trecerea sa prin diferite epoci istorice, aceste intervenții nu vor fi îndepărtate, redându-se aspectul din prima epocă. Acest aspect se poate realiza doar în cazul în care elementele îndepărtate nu constituie o importantă valoare istorică și estetică sau una arheologică. În același timp, elementele originale repuse în valoare trebuie să aibă o stare de conservare satisfăcăoare.

O altă problemă a restaurării este cea a elementelor care sunt adăugate și care au ca scop înlocuirea părților ce lipsesc. Acestea trebuie să fie îmbinate armonios cu originalul, fără însă a falsifica documentele de artă și istorie. Adăugirile trebuie să respecte toate părțile monumentului, sitului în care acesta se află, echilibrul compozițional. Dacă aceste aspecte nu sunt respectate, orice adăugire nu este tolerată.

Față de ansamblurile monumentale trebuie să se aibă o deosebită grijă, pentru a salva integritatea lor, pentru întreținerea și amenajarea lor, dar și pentru punerea lor în valoare.

Un alt aspect dezbătut în cadrul Cartei de la Veneția, este cel al săpăturilor arheologice, săpături ce țin cont de anumite principii și norme științifice menționate în Recomandări definind principiile internaționale ce trebuiesc aplicate pentru săpăturile arheologice.^[7]

Ruinele și elementele arhitecturale descoperite vor fi, în permanență, amenajate, conservate și protejate. Reconstrucțiile se vor face în mod cu totul excepțional, anastiloza^[8] fiind cea care este acceptată.

Ultimul capitol este dedicat consemnărilor documentare – fotografice și / sau scrise care vor cuprinde toate intervențiile realizate asupra monumentului. Aceste aspecte ce țin de documentația conservării și restaurării monumentelor vor fi depuse la arhivele de specialitate și vor fi puse la dispoziția cercetătorilor.

Iată, deci, un document important, un instrument pe care conservatorii și restauratorii contemporani trebuie să îl cerceteze, pentru a reda cât se poate de fidel autenticitatea istorică și estetică a monumentului, în urma intervențiilor realizate asupra monumentului / sitului / ansamblului sau al operei de artă.

Bibliografie

1. Brandi, Cesare, Teoria restaurării, Editura Meridiane, București, 1996;
2. Feilden, Bernard M., Introduction to Conservation, Roma, 1979;
3. ***, Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, anul IX, nr. 1 – 2 / 1998, București

^[1]    Pentru acest articol s-a folosit textul Cartei de la Veneția publicat în revista Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice,anul IX, nr. 1-2 / 1998, pp. 39, 40.

^[2]    Bernard M. Feilden, Introduction to Conservation, Roma, 1979, p. 1.

^[3]    Congres ce a avut loc la Veneția.

^[4]    Această convenție a fost creeată cu referire la patrimoniul cultural imobil.

^[5]    Acesta rezprezentând cel de-al II-lea capitol al convenției.

^[6]    Un astfel de exemplu este cel al bisericilor, care după operațiunile de conservare și restaurare sunt, din nou, redate cultului, săvârșindu-se în continuare ritualul religios zilnic.

^[7]    Acest document a apărtu sub egida U.N.E.S.C.O., în anul 1956.

^[8]    Acest termen, anastiloză, desemnează restabilirea, redarea, restaurarea. Ea se referă la ”anasmblul operațiunilor de refacereintegrală sau parțială a unui edificiu distrus, prin reasamblarea elementelor originale care îl compun.” Diferența dintre anastiloză și reconstruire este aceea că, în cazul celei dintâi, elementele originale ale operei există, însă ele au fost dezasamblate. Pentru definiția termenului s-a consultat glosarul termenilor de specialitate existent în lucrarea Teoria restaurării, a lui Cesare Brandi, Editura Meridiane, București, 1996, p. 207.