Atenția profesorilor trebuie să treacă de la cum să predai la cum învață copiii

David Ausubel afirma: ˶…dacă ar trebui să reduc toată psihologia școlară la un singur principiu, aș spune așa: «Cel mai important factor care influențează învățarea este ceea ce elevul știe deja. Verificați aceste cunoștințe și predați-i ținând cont de ele»̋.

Atunci când vorbim de un calculator bun, ne îndreptăm atenția asupra procesorului sau, altfel spus, creierului din calculator, care reprezintă cheia reușitei sistemului de operare a celorlalte componente numite partea funcțională a acestuia.

Tot așa, școlile care au succes pun în prim plan procesorul intern, adică elevi, profesori, directori, pregătiți să învețe permanent, și în plan secund sistemele de programare (software-ul reprezentând programele din școli) și hardware-uri, reprezentând clădirile, resursele.

De-a lungul timpului, filosofi și oameni de știință – Socrate, Platon, Aristotel, J. H. Pestalozzi, J. F. Herbat, E. Key, M. Montessori, Piaget etc – au fost animați de dorința de a legitima procesul de diferențiere și individualizare a practicii educaționale, influențând implementarea fenomenului dat în actualele condiții.

Încercând să răspundă acestui deziderat, o cercetare de actualitate este cea realizată de John Hattie (director al Institutului de Științe ale Educației din Melbourne) în cartea Învățarea vizibilă unde vorbește despre alegerea celor mai eficiente căi de optimizare a învățării, ancorând activitatea didactică la viața de zi cu zi a profesorilor și elevilor, tendința lumii actuale fiind de a se preocupa de suprafață (politici educaționale, management școlar etc).

Vorbind în primul rând profesorilor, acesta susține că unul dintre cele mai importante lucruri pe care aceștia trebuie să le înțeleagă este modul de gândire al fiecărui elev în parte. Elevul trebuie să fie ajutat să-și dezvolte propriul proces de gândire, profesorul având sarcina de a înțelege strategiile de gândire ale elevilor. Punctând acest aspect, autorul se întoarce la teoriile învățării propuse de Piaget (1973), care a susținut că fiecare copil își dezvoltă gândirea de-a lungul unei succesiuni de etape:

• Etapa senzorio-motorie, care are loc de la naștere până la vârsta de doi ani, când copiii învață legătura dintre corpul lor și mediu;
• Etapa preoperațională (2-7 ani), când copilul învață să formeze concepte și să folosească simboluri și în acest fel să dobândească competențe lingvistice;
• Etapa operațiilor concrete (7-12 ani), când copiii încep să aprofundeze conceptele, făcându-se vizibilă gândirea logică;
• Etapa operațiilor formale (de la 12 ani la maturitate), copiii pot gândi într-o manieră abstractă și ipotetică, sunt capabili să formuleze ipoteze și pot gândi prin analogie și metafore.

În cursul firesc al cercetării și identificării celor mai eficiente căi de a educa, teoria lui

Piaget a fost baza dezvoltării altor principii valoroase.

O cerință eficientă de a îmbunătăți procesul de învățare al elevilor este ca profesorii să vadă această învățare prin ochii elevilor. De ce? Pentru că învățarea se petrece adesea în mintea elevului, iar atenția profesorilor trebuie să treacă de la cum să predai la cum să înveți. Numai după ce profesorii înțeleg cum învață fiecare elev, pot trece mai departe către luarea deciziilor cu privire la modul de predare. În acest sens mi se pare extraordinar experimentul îndrăzneț făcut de profesorul american Grant Wiggins din New Jersey, care a petrecut două zile în rolul unui elev. Ceea ce a descoperit acesta, privind din bancă spre catedră procesul de învățare, i-a reorganizat modul de abordare a educării.

Învățarea își are fundamentul pe înțelegerea bagajului cu care elevii încep, apoi prin echilibrarea cunoașterii de suprafață și de profunzime și, în final, prin sprijinirea elevilor să preia controlul asupra proprie învățări, susține John Hattie în cartea sa. (Învățarea vizibilă, pag. 198).

Ceea ce mi se pare relevant în studiul său este faptul că, vorbind despre instruirea diferențiată, John Hattie observă că a conștientiza diferențierea se referă mai mult la fazele învățării (începător, apt, expert ), decât la simpla furnizare de activități diferite unor elevi diferiți.

Așadar, predarea în context diferențiat a devenit o formulă magică pentru unii, în alte cazuri diversitatea este dusă la extrem, aceasta însemnând că toți elevii, în final, sunt diferiți. Nu e nicio îndoială că fiecare elev din clasă e diferit de ceilalți, cel puțin potrivit faptului că ne naștem ca individualități dotate cu rațiune, însă arta de a preda constă tocmai în a vedea ceea ce e comun în diversitate, în a pune colegii să lucreze împreună, mai ales când aceștia vin cu talente, limite, interese și dispoziții diferite. Pentru ca diferențierea să fie eficientă, profesorii trebuie să știe, pentru fiecare elev, de unde a început și în ce punct parcursul său va îndeplini criteriile de reușită ale lecției.

Relevante sub acest aspect sunt cele patru caracteristici ale instruirii diferențiate eficiente formulate de Tomlinson (1995):

• Toții elevii trebuie să aibă posibilitatea de a explora și a pune în aplicare conceptele-cheie ale disciplinei studiate și apoi să devină performanți.
• Interpretarea formativă frecventă este necesară pentru a monitoriza traseul elevului către succesul în atingerea obiectivelor educaționale.
• Gruparea flexibilă a elevilor, astfel încât să poată lucra, după caz, singuri, împreună, sau ca o clasă întreagă, ceea ce face posibilă profitarea de oportunitățile oferite de diferențe și puncte comune.
• Implicarea elevilor în modalități active de a explora și de a atinge obiectivele vizate.

Concluzionând, profesorii trebuie să fie experți în adaptarea învățării, folosind strategii eficiente, dar având și un nivel ridicat de flexibilitate care le permite să inoveze atunci când rutina nu este suficientă. (Bransford și colaboratorii, 2000)

Bibliografie: John Hattie, Învățarea vizibilă, editura Trei, 2014