Banatul, tărâm de basm
Banatul este o provincie care a beneficiat de o infrastructură culturală complexă și solidă, la a cărei dezvoltare a contribuit și contribuie, în măsură semnificativă, și cultura populară bănățeană, care se reflectă în nenumărate acte, ritualuri și tradiții.
M-am îndreptat spre această temă prin faptul că, născut în Banat am avut posibilitatea să fiu martor direct la diferite manifestări populare, începând cu colindatul, urmând diferite obiceiuri calendaristice, rituri de trecere și obiceiuri locale (matcălăul, strigarea peste sat sau jocul cu măști).
În lucrarea de față, dorim să evidențiem unele aspecte interesante ale obiceiurilor și tradițiilor încă prezente (chiar dacă mai puțin răspândite ca în trecut) în satele bănățene (mai ales montane), menționând unele modificări sau chiar dispariții ale unor elemente componente. De asemenea, încercăm să ne referim mai puțin la folclor (în ipostaza lui estetică), chiar dacă uneori delimitarea este mai dificilă. Într-adevăr, obiceiurile au numeroase valențe, cu valori sociale și umane deosebite, ele relevând laturi ale vieții rurale milenare, pe care nu le putem cunoaște decât prin aceste manifestări tradiționale.
Dincolo de factorul spectaculos, obiceiurile încifrează înțelesuri profunde asupra relațiilor omului cu lumea înconjurătoare, cu natura, asupra relațiilor interumane, asupra mersului normal al societății și asupra unor soluții de rezolvare a unor tulburări în rânduiala lumii. În viața socială tradițională a existat o ordine fără de care nu ar fi putut să se mențină. Sub acest aspect, obiceiurile exprimă viața socială a comunităților umane, diversele aspecte ale rânduielii ei. Ele pot fi considerate „mărci plasate între secvențele succesive ale vieții cotidiene, dincolo de cotidian, pentru a-i sublinia diferitele etape, pentru a-i da ritmul necesar unei trăiri de dinamism propriu”[1].
Colindatul
În cadrul obiceiurilor de iarnă, colindatul ocupă principalul loc prin importanța deosebită care i se acordă și prin complexitatea sincretismului mai multor elemente ce țin de viața spirituală a satului nostru tradițional: un anumit timp și spațiu; o seamă de credințe, datini si obiceiuri; un număr de actanți cu roluri prestabilite în cadrul cetei e colindători; o recuzită anume compusă din obiecte cu funcție rituală; o ținută vestimentară adecvată; versuri și melodii de sorginte folclorică, cunoscute sub numele de „colinde”.
Colindatul este o rânduială din ciclul anului calendaristic etnografic, timpul acestuia diferă de la un dialect folcloric la altul, iar momentul este așteptat de „toată suflarea satului”, de la bunici la nepoți, aceștia din urmă așteptând cu emoție vizita neanunțată a lui Moș Crăciun, care va veni negreșit.
Fară îndoială, colindatul este o continuare a unor obiceiuri străvechi, legate de sărbătorirea începutului noului an. Cercetările comparative arată că, cu cât se scrutează mai îndărăt spre stadiul arhaic, cu atât ea câștigă în fast și amploare, depășind orice altă sărbătoare populară .
[1] MIHAI POP – Obiceiuri tradiționale românești, București, Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice, 1976, p. 12.