Bătrânul Timp și Moș Crăciun

                                                                        Pentru Anna-Sophie

 

   Bătrânul Timp se plimba așa fără vreun motiv.

   Plictisit de veșnicie încerca să vadă ce mai este în Univers.

   Cât de bătrân era Universul?

   Nu dorea să-și aducă aminte , fiindcă trebuia să recunoască , că și el era tot atât de bătrân.

   Măcar atâta cochetărie îi rămăsese și lui.

   Văzu un punct albastru, o planetă de culoarea albastru – verzui , ca acele pietre pe care le făurise la Începutul Începutului. Nu-și aducea aminte cum le numise , dar nu avea importanță.

   Plutind fără prea mult entuziasm, se aproprie de planetă.

   Cam a rămas singura planetă din sistemul acesta care are ceea ce unii numesc viață inteligentă! gândi cu voce tare.

   Aici trăiesc niște ființe foarte mândre de ele că pot înțelege ce se întâmplă în Univers. Chiar știu de mine și de fratele meu geamăn Bătrânul Spațiu.

   Pluti mai aproape, atinse cu mâna materia acea lăptoasă, pufoasă , numită de ei atmosferă, o dădu la o parte și  trecu prin ea. Deodată se trezi în fața unei priveliști, care-l emoționă. De când îmbătrânise devenise chiar un pic sentimental, se bucura ca un începător în veșnicie ( sau cum ar spune acești Pământeni, copil) de acest peisaj colorat.

   Nu-i părea rău , că venise până aici.

   În tinerețea sa asistase la facerea acestei sfere colorate : întâi fusese roșu și galben, foarte cald. Apoi o culoare amestecată, indefinită, domina planeta.

   Când totul părea că se stabilește , un bombardament de meteoriți căzu cu zgomot asupra ei. Ce mai focuri de artificii au fost!

   Dar după aceea totul intră în făgaș.

   Ființe ciudate sunt acești Pământeni! gândi el.

   Doresc să mă controleze, încearcă să mă măsoare și mă împart în ani, secole, zile, minute , secunde.

    Ce nărozi!

   Ei știu totuși că nu pot să mă prindă! La începuturi erau mai conștienți de limitele lor, construiau numai unele calendare din piatră pentru a ști doar când Soarele, acea stea strălucitoare de care ei depind, este mai aproape sau mai departe, sau își numărau anii cât trăiau cu sintagme : e mai bătrân decât stânca aia, sau decât altceva.

   Acum sunt mai încrezători în ei cu ajutorul unor instrumente, dar au dat totul peste cap.

   De exemplu, începutul anului nou.

   Acum sărbătoresc începutul ciclului iarna în loc de primăvară!

   Se opri din filozofare și coborî ceva mai mult. Nu mai vedea atât de bine, dar nu dorea să recunoască acest lucru.

   Pe întinsul de culoare albă cu reflexe albăstrui sau un pic de maro, acolo unde era destul de frig și totul părea că a împietrit, văzu ieșind fum dintr-o cutie de lemn.

   E ceea ce Pământenii numesc casă, își spuse în sinea lui.

   Lângă casă văzu un cerc făcut din bârne de lemn, iar înăuntru niște animale.

   Deodată ușa casei se deschise cu zgomot și o făptură mică și îmbrăcată în albastru , roșu și ceva alb ieși. Se duse spre țarc, deschise poarta, intră și făcu un gest care-l uimi pe Bătrânul Timp: își trecu mâna pe deasupra animalului, se apropie de urechea lui, îi șopti ceva, își trecu din nou mâna pe spatele animalului, râse și se îndreptă spre poartă. O închise și se duse spre casă. Dar mai întâi privi spre Soare, se scărpină în barbă, dădu din cap  și intră în casă.

   Bătrânul Timp se scărpină și el în barbă și dădu din cap. Făcea acest gest tot de atâtea ori când se gândea cum să rezolve o problemă.

   Oare și Pământeanul acela avea ceva de rezolvat? gândi în sinea lui. Cât de mult se asemănau cei doi și totuși era imposibil ca acel Pământean să fi știut cum era, e , Timpul.

   Entuziasmat ca un copil care descoperă ceva nou și vrea să știe mai multe, Bătrânul Timp se decise să coboare pentru o secundă pe Pământ și să afle ce făcea acel Pământean.

   Dar mai întâi trebuie să iau forma lor, altfel ori se sperie și fug sau vor crede că sunt un zeu de-a lor, din poveștile lor și vor dori să-mi pună întrebări, la care nu știu cum să le răspund pe înțelesul lor.

   Odată decis acest lucru Bătrânul Timp luă forma unui călător, nici prea bătrân și nici prea tânăr, se îmbrăcă precum Pământeanul și coborî pe pământ. Dar nu putu atinge solul fiindcă era încă prea ușor. Atunci mai puse câteva greutăți în cizmele sale. De data asta reuși să atingă suprafața pufoasă și în același timp tare, pe care Pământenii o numesc nea.

 Se dezechilibră și căzu cu zgomot în zăpadă.

   Ușa casei se deschise și bătrânul apăru în prag. Nu stătu pe gânduri și alergă spre omul care se afla în zăpadă. Îi întinse o mână și îl ajută să se ridice. Bătrânul Timp se urni destul de greu, neobișnuit cu ridicatul . Dar într-un final reuși să stea pe două picioare. Când se văzu față-n față cu Pământeanul începu să râdă , cu un râs care-l făcu și pe celălalt să râdă. Astfel cei doi râseră cu poftă iar văzduhul se umblu de veselia lor.

• Ce mai întâmplare! spuse Pământeanul. De unde ai aterizat? Parcă vii din Ceruri, căci sanie nu ai, ren nu ai iar urme nu ai lăsat!
• Păi ce să-ți spun, spuse Bătrânul Timp, de aceea râd , fiindcă nu știu cum am ajuns aici, dar îmi place ce mi s-a întâmplat.
• Atunci fi binevenit! spuse cu voioșie Pământeanul. Hai în casă căci este tare frig astăzi.
• Nu vrei să știi mai multe despre mine ? se miră Bătrânul Timp.
• Păi doar mi-ai povestit ce ți s-a întâmplat , așa că mai bine să intrăm !

   Cei doi pășiră pragul casei. Înăuntru văzu Bătrânul Timp un foc mare care ardea într-o nișă, o masă mare de lemn , pe care erau tot felul de figuri, animale din lemn și de asemenea și  niște instrumente. Lângă masă stătea un omuleț , îmbrăcat în verde, roșu și alb și cu o pensulă picta acele obiecte.

    Lângă foc se afla o Pământeancă. Știa Bătrânul Timp că Pământenii erau de felul bărbătesc și femeiesc și  că trăiau împreună. Pământeanca mesteca de zor într-un ceaun și fără să se uite la cel venit, zise:

• Suntem trei azi la masă, bărbate?
• Da, femeie. Și mai întețește focul !

   Bătrânul Timp era din ce în ce mai uimit, că nimeni nu-i adresa nici o întrebare. Știa ,că Pământenii sunt de obicei foarte curioși și te asaltează cu întrebările. Dar aici cei trei luaseră de bune ce le povestise el și nu-l mai întrebau nimic.

   În schimb el avea atâtea întrebări de pus. Tocmai el , care ar fi trebuit să le știe pe toate!

• Dragii mei noi prieteni, începu el să vorbească, eu vin de departe și aș avea unele întrebări a vă pune!
• Cu plăcere, răspunse Pământeanul. Dar mai întâi , eu mă numesc Niklas , aceasta este soția mea Nikka și acesta este spiridușul Greenl. El mă ajută să termin darurile pentru la noapte.
• Bucuros de cunoștință! răspunse cu un ton ceremonios Bătrânul Timp. Și fiindcă pe aici se obișnuiește ca fiecare să aibă un nume , pe mine mă cheamă Ewig. Și iată și prima mea întrebare: Ce faceți voi acolo?
• Păi tocmai ți-am spun, pregătim darurile pentru Crăciun. Mi-e teamă că anul acesta chiar nu vor reuși , Greenl!
• Așa ziceți în fiecare an , dar noi tot reușim! răspunse spiridușul cu capul în jos și fără să se oprească din lucru .
• Dar ce este Crăciunul și ce înseamnă dar? întrebă din nou Ewig.
• Este a doua întrebare a ta . Dar chiar că ești venit de departe ! Crăciunul în părțile acestea ale Pământului este o sărbătoare a luminii , căci ea va lipsi pentru mult timp. De aceea aprindem lumini, le punem pe o crenguță de brad, fiindcă el este mereu verde..
• Iar verdele înseamnă veșnicie, viață! se amestecă Greenl. Eu mă îmbrac în verde , așa ca brăduțul…
• Și te bagi în vorbă când nu trebuie! spuse supărat Niklas. Acum am uitat unde rămăsesem. Și dacă nu termin repede cu răspunsurile nu termin nici cu darurile!

Greenl lăsă capul în jos, Ewig surâse iar Niklas se scărpină din nou în barbă.

• La începuturile omenirii, nouă ne era frică de întuneric. Doar când am descoperit focul ,care ne dădea  căldură și lumină, nu am mai fost atât de înspăimântați. Mereu ne aducem aminte de acea zi. Și fiindcă eram așa de bucuroși , ca semn de bucurie, am început să dăm ceva , care ne aparținea și ne părea mai de preț, cuiva drag. Mai târziu acest simplu  gest s-a transformat în ofrande pentru diferite zeități , iar acum în timpurile noastre  îl sărbătorim pe pruncul Isus , căruia la naștere cei trei magi i-au adus daruri.

   În mica căsuță dintr-o regiune a Laponiei, departe, acolo unde zăpada este mai tot timpul anului, liniștea se așternu. Se auzea doar lingura cu care Nikka amesteca în ceaun, focul care trosnea încet și cuțitul lui Niklas , care tăia în bucățica de lemn ca în unt. Aceasta  lua forme diferite, căluți, urși, soldăței, cățeluși și alte animăluțe preferate de….

• Mai am o întrebare, dacă nu e cu supărare! întrerupse Ewig liniștea . Acestea sunt daruri pentru copii?
• Cea mai mare bucurie a unui om sunt copiii! răspunse Nikka. Vezi tu , călătorule, eu și cu al meu soț nu am fost binecuvântați cu copii. Nu ne pare rău, dar simțim nevoia de a face o bucurie , de a vedea pe fețele lor râsete de voioșie!

   Liniștea se lăsă din nou. Niklas își umplu pipa , îi oferi și lui Ewig una, luă cu un băț o flacără din foc , aprinse pipa lui Ewig și apoi pe a sa.

   Timpul trecu, fiecare cu treaba lui, iar Ewig stătea pe gânduri. În sinea sa se mira de acest sentiment pe care nu-l cunoscuse încă. A trebuit să ajungă în această mică căsuță, cu acești oameni – era pentru prima dată când se gândea la ei ca oameni și nu pământeni – simpli în gesturi și gând ca să afle că sufletul omenesc în străfundul lui nu s-a schimbat de secole. Bucuria simplului lucru, bucuria de a descoperi și împărtăși cu ceilalți noutatea , de a face bine și de a nu pizmui pe altul pentru ce are!

  Ewig nu era naiv! În sinea lui știa , că nu peste tot în împărăția oamenilor aceștia sunt precum Niklas, Nikka și Greenl. Dar pentru o secundă uită de ceilalți și se bucură că a fost atât de norocos în clipa asta. Îi îmbrățișă din nou cu o privire caldă. Cei trei ridicară privirile deodată, surâseră ,  apoi un râs voios răsună în mica cameră.

• Femeie, dar noi nu mai mâncăm azi! spuse voios Niklas.
• Credeam că nu mai întrebi! Pun acum masa! răspunse Nikka.

   Cei trei bărbați strânseră cele toate de pe masa de lemn, Nikka aduse patru castroane frumos decorate și patru linguri mari, iar în mijloc așeză ceaunul cu tocăniță de ren. Ewig nu simțise niciodată aroma unei mâncări. Iar de mâncat nu mâncase niciodată în felul în care se hrăneau oamenii. Dar totul i se părea amuzant, și ca un copil , care descoperă pentru prima dată mâncare, luă , spre surprinderea celor trei, bucata de carne cu mâna și mușcă din ea. Aroma care invadă cerul gurii era ceva de nedescris: dulce, acru, tare și moale în același timp.

   Ceilalți meseni  bufniră în râs, și ca oaspetele să nu se simtă stânjenit, luară și și mâncară carnea de ren cu mâna.

    Soarele începea încet , încet să alunece după cer, ascunzându-se după pădurea albă ca de zahăr. Prin micile geamuri ale căsuței mai pătrundea o dâră de lumină. Venirea nopții atât de devreme aduse cu sine și magia ei. Liniștea de afară deveni și mai asurzitoare, iar în căsuță se auzeau doar vocile mesenilor. Renii din țarc începură să se agite.

   Niklas auzi chemarea renilor. Se uită la Greenl, acesta dădu din cap, ca și cum și el ar fi înțeles agitația de afară.

• E momentul să ne grăbim! spuse Niklas. În curând trebuie să pornim și mai sunt atât de multe de făcut! Se ridică grăbit și parcă o mare neliniște puse stăpânire pe el.

   Nici Greenl nu mai zăbovi, ci și el se sculă și merse grăbit spre pensula sa.

   Ewig se simți un pic în plus. Nu înțelegea de ce deodată toată lumea se grăbea. Nu cunoscuse niciodată acest sentiment, fiindcă el, Timpul, nu avea de ce să se grăbească. Ajută la strânsul mesei, se așeză din nou pe scaunul de lângă foc și încercă să priceapă ce se întâmplă, fără să mai pună o întrebare. Liniștea cuprinse din nou cămăruța, iar de afară doar un vânt, ce intra prin micile orificii ale casei părea că dorește să interpreteze un cântecel la fluier.

  Ewig nu mai avu răbdare și întrebă:

• Dar de ce este atâta grabă?
• Păi, începu Niklas să răspundă, până mâine dimineață toate aceste daruri trebuie să ajungă la copii. Și cum drumul este destul de lung și anevoios ar cam trebui să ne grăbim!
• Și asta faci în fiecare iarnă? întrebă mirat Ewig.
• Păi a devenit o tradiție. Fiecare copil îmi trimite câte o scrisoare, iar eu încerc să-i îndeplinesc dorința. Și cum toți copiii ar dori să vin pe la ei cu daruri, în fiecare an se mai adaugă câțiva. Acum am o ditamai lista. La anul viitor va fi și mai lungă.

   Niklas râse și începu să citească de pe listă numele copilului , iar Greenl aduse jucăria și o împachetă . Nikka luă darul și-l băgă într-un sac. Și tot așa până ce toți copiii după listă , pe care Niklas o avea , au fost citiți. Sacul devenea din ce în ce mai greu.

   Și Ewig ajută la împachetatul darurilor. Munca îl făcu să se încălzească și se înroși în obraji.

• Greenl, spuse Niklas , du-te și pregătește sania și pe cei doi reni.

       Nici nu așteptă să termine cele ce avea de spus că și ieși pe ușa căsuței să scoată sania , care se afla în șopronul din spatele casei. De cum văzură sania renii începură să se agite.

• Eu cred , că de data asta pe mine mă va alege Niklas, spuse renul cu o stea în frunte.
• Ba bine că nu! mugi un altul. Pe mine m-a mângâiat azi Niklas și mi-a șoptit ceva.
• Ce ți-a șoptit? vru celălalt să știe.
• Dragul meu Elm în seara asta avem de lucru! Așa a spus! și renul dădu din cap.
• Singur nu poți trage sania! spuse Melma, mama celor doi reni tineri. Așa că ar fi bine dacă  v-ați pregăti amândoi.

     Și cum vorbeau ei așa iată că Niklas însoțit de Nikka și Ewig ieșiră din casă cu sacul plin de daruri.

     Greenl veni cu sania. Nikka și Niklas așezară sacul pe sanie.

• Acum du-te în casă repede și adu harta! spuse Niklas lui Greenl. Acesta fugi repede în casă și veni cu o hartă , mare și  O întinseră și o cercetară. Făceau un plan de unde să înceapă și cum să ajungă peste tot în cel mai scurt timp.

   Dar oricât de mult se străduiau nu puteau să termine ce aveau de făcut până în zorii zilei de mâine. Ewig înțelese că fără un ajutor nu vor reuși. Iar el știa exact ce trebuia să facă.

   Suflă pe deasupra celor trei. Totul încremeni pentru o secundă. Când totul reveni la normal cei doi reni simțeau ceva în picioarele lor. Era ca și cum ar fi devenit mai ușori, atât de ușori încât ar fi  putut să zboare. Făcură câțiva pași și deodată se înălțară. Speriați căzură pe zăpadă. Niklas și ceilalți rămaseră cu gura căscată de uimire.

    Doar Ewig începu să râdă ca un copil care a făcut o poznă.

• Nu vă speriați, dragilor! Acesta este darul meu pentru voi! In fiecare an, în aceeași zi și oră renii tăi vor putea zbura , astfel ca să poți ajunge oriunde vei dori .

    Ewig îi dădu lui Niklas și o busolă pe care erau gravate punctele cardinale. În mijloc avea un ceas, care indica mereu ora 12 . Astfel Niklas putea să știe de unde să înceapă pentru a ajunge înainte de miezul nopții.

    Și îi mai dădu Ewig și o oglindă. Cu ea  Niklas putea să fie în două locuri în același timp.

    Cei trei prieteni ai Bătrânului Timp se mirară dar nu căutară să-l asalteze cu întrebări. Fiindcă știuseră de la început , că cel ce le trecuse pragul nu putea să fie un călător simplu. Mare bucurie fură darurile pe care Ewig le dăruise. Acum totul devenea simplu iar plăcerea de a face o bucurie, măcar și pentru un moment din viața celor mici , era și mai mare.

• Și totuși am să-ți pun o întrebare, dragă călătorule! spuse în cele din urmă Niklas. De ce tocmai mie aceste daruri neprețuite?
• Fiindcă tu vei ști să păstrezi sufletul oamenilor, chiar și pentru un moment, curat și bun! Și nu uita Niklas că eu și tu suntem făpturi din praful stelelor!

   Și cu aceste cuvinte Bătrânul Timp mai suflă odată deasupra celor trei și se înălță spre cer.

    Când se treziră Niklas se uită la busolă, văzu unde indică apropierea miezului nopții, se urcă în spatele saniei sale, strigă de trei ori : Ho! Ho! Ho! Iar cei doi reni tineri zburară, ca și cum ar fi zburat mereu.

Iar Bătrînul Timp?

 În fiecare an pământean vine să-și viziteze prietenii.