Un boboc ce a crezut că e rupt din soare

Învățătoarea Adriana Antohi a scris o poveste ruptă din soarele copilăriei despre drumul către casă al unui boboc rătăcit de rață, care a crezut că soarele este mama lui.

Era o zi de primăvară târzie când rățușca noastră veni pe lume. Soarele era într-o dispoziție extraordinară. Privea surâzând toate viețuitoarele din poiana pădurii, trimițând pupici dulci tuturor gâzelor jucăușe, păsărilor gureșe și broscuțelor, ce se scăldau în apa răcoroasă a râului de munte. Era vesel văzând forfota continuă a poienii.

Mama rață fusese agitată până atunci, fiindcă, dintre toate cele șapte ouă pe care le clocea, doar acesta rămăsese. Toate celelalte șase crăpaseră unul după altul, fiind înlocuite de ghemotoace codate de puf fin cenușiu. Aceste arătări poznașe măcăiau întruna, făcându-i mamei rațe capul calendar. Fiind descurcăreață de felul ei, găsi repede soluția:  îl chemă pe Tata-Rățoi să se ocupe de boboci, cât timp ea a clocit ultimul ou. Tata-Rățoi i-a luat cu el să caute mâncare, dar, pentru el, șase erau prea mulți. De fapt și doi erau prea mulți.  După  două zile, își epuizase deja toate joculețele pe care le știa.

Când Rațolina era gata -gata să-și piardă încrederea în talentul său de a cloci, iată că oul începu să se miște, rostogolindu-se afară din cuib. Rațolina, cu un  salt, sări din cuib, încercând să oprească oul.  Era rapidă, nu glumă, căci nu degeaba câștigase în tinerețe concursul „Rața Alergăreață”. A sărit în fața oului, dar acesta se lovi de un pietroi și căzu în apa învolburată a râului. Rațolina urmări traseul oului speriată. Nu se pierdu cu firea și  sări în apă, deși nu era o maestră în scufundări.  Trase aer adânc în piept înainte de a dispărea sub apă. Plouase mult în ultimul timp și albia râului crescuse. Râul curgea vertiginos lovind de stânci orice sau pe oricine era în apă. Rațolina era ea însăși în mare pericol. S-a ridicat la suprafață să mai ia o gură de aer…nu găsise oul. Atunci văzu o bucată din coaja oului. Simți că o gheară îi cuprinse inima, iar lacrimile-i se prelingeau în apă, încețoșându-i privirea. Valurile puternice o trăgeau la fund, dar Rațolina, cu ultimele puteri, reuși să iasă pe mal. Rămase întinsă , privind cerul. Totuși speranța n-o părăsi …. Dacă scumpul ei pui reușise să iasă teafăr din ou, înainte de a fi lovit de vreo stâncă? Se ridică repede. Privi atent în jur , dar nu văzu nimic. Ce se va face ea acum? Ce o să-i spună ea Tatei-Rățoi?

Gândul Rațolinei nu era departe de adevăr.  Un ghem de puf gălbior reuși să iasă la suprafața apei, dar din păcate, spre centrul râului . Aici apa era mai repede și valurile mai puternice. Văzu o creangă ce plutea alături de el și  își folosi la maxim înotătoarele. Se luptă cu valurile, să ajungă la ea ,dar nu reuși. Aproape că ajunse, dar valurile…ah! valurile… îl învinseră! Creanga se lovi de o piatră și fu aruncată mai aproape de el. Cu o ultimă sforțare reuși . Puiul se prinse de creangă, fiind astfel protejat de înec sau de izbiturile puternice de stânci. Apa înspumată, parcă supărată pe toți și toate, îl duse pe bietul pui de rață până departe.

Trecuse ceva timp până când creanga pe care se afla  se agăță în rădăcinile unui fag. Micul rățoi se târî de pe creangă pe uscat. Nefericitul ajunsese în partea cea mai întunecată a pădurii, acolo unde o pasăre domestică nici nu cutează să se avânte. De ce? Fiindcă e plină de pericole: urși uriași acoperiți cu blană deasă maronie ce te păcălesc cu strigătul lor „Mor!Mor!Mor!” ; vulpi șirete, a căror plăcere  e să păcălească păsări; lupi cu dinți ascuțiți ce cântă prăzii; râși, al căror talent cu siguranță nu e râsul, decât, poate, după ce te sfâșâie; vulturi, șoimi….și multe alte animăluțe deloc inofensive. În acest peisaj cu multe, multe umbre ajunsese micul rățoi. Se salvase de la înec, dar avea multe de înfruntat în lupta lui pentru supraviețuire în pădurea deasă.

Se salvase , dar Rațolina nu știa asta. Ea încă plângea acoperindu-și ochii migdalați cu aripile tremurânde. Era târziu și Tata- Rățoi se întorcea acasă , pășind agale pe potecuță, urmat îndeaproape de mogâldețele măcăitoare. Când o văzu pe rață culcată la pământ, își dete seama că ceva rău se întâmplase. Le zise bobocilor să meargă singuri în cuib. Alergă apoi într-un suflet la rață fiindu-i parcă teamă s-o întrebe ce s-a întâmplat. Rațolina îi povesti de-a fir a păr, printre sughițuri, nenorocirea ce-i lovise. Rățoiul o îmbrățișă , iar lacrimile lui îi udară obrajii pentru prima dată-n viață. Nu e ușor să fii părinte! Deși au muncit mult construind un cuib încăpător pentru boboci, au căutat mult și au ales un loc cât mai ferit de pericole, nu au lipsit de  la nicio întrunire despre cum să-ți crești puișorii, tot au pățit ceva rău. Acum nu pot decât să privească fără teamă spre viitorul celorlați boboci, să-și sporescă atenția în educarea lor. Și-au promis să nu-l uite pe micul boboc nefericit. Amintirea lui va fi astfel o atenționare a celorlalți.

Soarelui, care privise toată pățania bobocului gălbui, i se făcuse milă și se hotărî să-l urmeze în drumul lui. Își trimise săgețile aurii să străbată desișul arborilor umbroși ca să-l usuce pe bobocul ud. Micul ghem auriu se zvântă și puful său străluci sub razele calde ale soarelui. Ce mult îi plăcu alinarea lor! Se învârti admirându-și penajul asemănător soarelui. „Oare cine e mama mea? se gândi el. „Și cine sunt eu?”. Se uită în jur…nimic. Se uită în sus…  văzu mingea  galbenă ce-l făcuse să se simtă atât de bine. „E mama!”,  își spuse bobocelul. Teama îi dispăruse, se simți atât de bine, ca și cum nimic rău n-o să i se întâmple. Inima i se umplu de bucurie. Făcu piruete și măcăni la soare. Fiindcă soarele e mama lui, acum va trebui s-o urmeze peste tot. Așa că se luă după soare prin desișul pădurii.  Pășea doar pe cărarea făcută de soare. Mergea agale înghițind insectele descoperite de lumină. Se sătură repede, dar simțea cum lumina era din ce în ce mai slabă . Privi îndelung soarele care deveni treptat foarte ciudat -de un roșu aprins. Continuă să fie deosebit de frumos, de aceea bobocul îi urmări în tăcere transformarea. Teama îl copleși abia când acesta dispăru de tot de pe bolta cerească. Disperarea îl cuprise pe bietul boboc. Începu să-l strige. Țipa cât de tare putea.

Deodată, se auzi un trosnet asurzitor și un fâlfâit de aripi care se apropie de el. Privi spre sursa zgomotului straniu și văzu umbra acelei arătări ce zbura  spre el cu doi ochi  ce luceau amenințător. O luă la fugă cât îl țineau picioarele. Reuși să alerge sprinten prin iarba deasă, ocolind rapid copacii, care se vedeau înspăimântător sub lumina difuză a lunii. Arătarea se ținea în continuare după el, scoțând sunete înspăimântătoare: „Buu!Buu! Buuhuhu!”. Bobocelul nu observă o  piatră   camuflată de iarbă și se împiedică.  Se rostogoli și căzu într-o groapă. „Sstt!Sstt!” se auzi de lângă el. Întoarse capul și privirea îi rămase neclintită pe un animăluț ciudat care îl sfătuia să nu facă zgomot. Avea urechile foarte, foarte lungi. I se păreau uriașe în comparație cu ale lui, dar nu se sperie fiindcă acesta îl privirea cu ochi blânzi.

– E Ochioasa! O bufniță. Ea se hrănește cu cei ca noi. Noroc că vânează doar noaptea și avem unde să ne ascundem. Dar tu, micuțule, ce cauți singur prin pădure? Te-ai rătăcit?
– Tu cine ești?
– Vai, scuză-mă că nu m-am prezentat! Cred că ești foarte speriat. Eu sunt iepurașul Ureche- Mică.

Vorbele  iepurașului îl făcură pe bobocel să zâmbească. Cum să fie numit Ureche- Mică când el avea urechi uriașe. Atunci iepurașul îi explică cum toți din specia lui au urechile mari și egale, iar că una de-a lui nu a crescut atât cât trebuia.

– Mie mi se par amândouă foarte mari! Ce mi-aș dori și eu să am astfel de urechi!
– Crezi? Mulțumesc. Complimentele bobocelului îl făcură pe iepuraș să se simtă tare bine.
– Dar tu cine ești? Unde este mama ta?
– Nu știu cum mă cheamă. Mama nu a apucat să-mi spună. Azi m-am născut și am fost cu mama după mâncare prin pădure. Dar, când s-a întunecat a dispărut după munte. Acum trebuie să merg și s-o găsesc.
– Păcat. Da, da, da….Mare păcat! Nu-ți face probleme, eu cunosc drumul spre munte și te voi însoți. Vom merge dis-de-dimineață, vor fi mai puține pericole.

S-au ghemuit unul într-altul și au adormit. Dimineață , forfota din pădure îi trezi. Când ieșiră afară din culcuș bobocelul privi spre cer și observă Soarele.

– Mama! Mama! exclamă el. S-a întors după mine.
– Acela e Soarele. E cu neputință să fie mama ta. E o stea care ne oferă

căldură și lumină nouă tuturor. Am auzit că e acolo pe cer de la începutul lumii, privindu-ne. Are grijă de noi, dar nu poate coborî pe pământ. Ne-ar putea ucide doar cu o privire.

– Nu, nu nu! Tu te înșeli! Până la urmă, de unde știi tu că nu e mama mea?
– Am învățat la școală. O să mergem la Domnul Bursuc, el este cel mai inteligent animal din pădure. Cunoaște toate speciile care locuiesc aici sau în prejma pădurii. El ne poate spune ce ești tu.

Rățușca se învoi să meargă. Se îndreptară amândoi spre căsuța Bursucului. Au trebuit să traverseze râul pe un pod format dintr-un trunchi de copac căzut. Au mers  pe o cărăruie șerpuită și abruptă, încadrată de stânci, și au ajuns într-o poieniță plină de flori albe și albastre, atât de frumoase. După ce au făcut câteva piruete, convinși de mireasma îmbietoare a florilor, s-au oprit în fața unui copac găunos. Aici era casa Bursucului. Rățușca avea mari emoții. „ Oare ce o să-i zică Domnul Bursuc? Ce animăluț o fi el?”. Au bătut la ușă, și Domnul Bursuc a deschis.

– Bună dimineața, domnule Bursuc! Scuzați-ne că vă deranjăm așa de dimineață, dar avem o nelămurire ce necesită ajutorul dumneavoastră.
– Bună dimineața, Ureche- Mică! Spune, care e urgența?

Atunci Ureche-Mică și rățușca  îi povestiră într-un suflet întâmplarea și ideile lor. Bursucul îi urmări cu atenție, sorbindu-le fiece cuvințel. După ce au terminat  de povestit,  cei doi au continuat să-l privească pe Bursuc, așteptând părerea lui. Se făcu o liniște deplină.

– Domnișorule, îmi pare rău să te informez că mama ta nu este soarele. Tu te tragi din neamul păsăresc al rațelor. Ești o pasăre domestică. La marginea de vest a pădurii este o gospodărie umană,  de acolo ai venit. Moș Mustață este deosebit față de ceilalți oameni din satul de munte. El își lasă animalele să cutreiere libere prin împrejurimi, iar păsările lui iși fac cuibul în poiana aceea mare de la marginea pădurii. De aceea toate animalele îl iubesc, fiindcă le lasă libere.
– Deci sunt o rață, oftă bobocul. Vai, mie! Nici măcar nu locuiesc în pădure ! Și nici nu pot să zbor!
– Nu te întrista. O rață are multe calități: e curajoasă, poate să înoate și are un penaj deosebit, îi spuse Bursucul.
– Da, chiar și tu ai spus că ai culoarea frumoasă a Soarelui. Ai putea să te numești Sorel.

Ce încântat a fost bobocelul de rață! Sorel, ce frumos nume pentru el! Îi plăcu să fie o rață. Acum nu mai rămâne de făcut decât să-și găsească familia, îndreptându-se către casa lui Moș Mustață . Dar nu era singur, asta era important.  Acum  are prieteni să-l ajute .

Era pe mâini bune. Domnul Bursuc avea soluții pentru toate. El a chemat-o pe Fulgulița în ajutor, o lebădă elegantă și grațioasă . Având o inimă blândă, Fulgulița acceptă să-l ducă în zbor acasă pe micul boboc. Înainte de a pleca Bătrânul Bursuc i-a cerut să-l viziteze numaidecât ce poate, fiind neapărat însoțit de noul lui prieten, Ureche- Mică.

După ce s-au îmbrățișat,  bobocul urcă pe spatele lebedei. Lebăda și-a luat zborul, lovind aerul cu aripile ei mari și agile. Se înălță tot mai sus, deasupra copacilor. Sorel se ținea strâns de penele de pe spatele lebedei. Privi cum totul dedesubt se făcu mult mai mic. Sus, în văzduh, era atât de frumos, încât nu putu să mai spună nimic. Zbura printre nori, parcă direct spre Soare. Lebăda se îndreptă fix către norii pufoși. Rățoiașul întinse capul și chiar trecu printr-unul .

– Uau! Ce frumos! exclamă el.

Lebăda zâmbi. Sorel își întise aripile și cu ele imită mișcarea lebedei .

– Ura! Hurei! Pot și să zbor! Ce minunat e !
– Să le spui tuturor celor din neamul tău că acest boboc de rață gălbior a reușit să zboare printre nori!…

Ce sentiment tulburător îl însoțea! …Dar, nu trecu mult și lebăda spuse:

– Uite! Am și ajuns!

Lebăda ateriză în poiană și fu imediat întâmpinată de găinile moțate și curioase. Numeroase voci se auzeau în juru-i:

– Ce-o fi vrând? S-a rătăcit? Îi e foame? Să plece!N-avem, n-avem!
– Sunt Fulgulița, o lebădă, și am adus un fiu rătăcitor.

Ia spuneți, voi, suratelor, nu știți dacă din acest obor, n-a dipărut un falnic ou? Din el un mic boboc ieși, ce cu mult curaj găsi, drumul înapoi.

– Știm, noi știm! Chemați părinții săi pe dat!`

Și găinile au bucurat părinții cu vestea cea mare a reîntorcerii puiului de rață. Întreaga curte se strânse să vadă minunea. Părinții , cu ochii în lacrimi, au îmbrățișat bobocelul. Toți s-au așezat și au făcut liniște să audă povestea regăsirii.

– El este Sorel! începuse lebăda. Este bobocul care a crezut că e rupt din Soare…