Burlescul și reprezentarea lui în muzica clasică (II)
Dacă ar fi să caracterizezi “muzica clasică” printr-un singur cuvânt, cel mai adesea, acel cuvânt ar fi “seriozitate”. Are, însă, și “neseriozitatea” partea ei de prezență în muzica clasică: burlescul.
Creația burlescă franceză nu are un conținut prea stufos de lucrări, însă un exemplu de menționat îl reprezintă Grétry, compozitorul unei “drame burlești” – Matroco.
Stravinsky și-a numit opera-balet de cameră scrisă în 1916 – Renard (Vulpea) – “Histoire burlesque chantée et jouée”, adică “Poveste burlescă cântată și dansată”. Un exemplu mai actual îl reprezintă opereta burlescă scrisă în 1927 de compozitorul Ernst Krenek și intitulată Schwergewicht (Grea).
Unele lucrări orchestrale sau de cameră au fost, de asemenea, considerate burlești, dintre care două exemple timpurii fiind suita-uvertură “Burlesque de Quixotte” scrisă de Telemann și “Sinfonia Burlesca” compusă de Leopold Mozart.
Termenul poate fi folosit și pentru a descrie mișcări ale unei lucrări muzicale instrumentale ce implică prezența ritmurilor de dans, acest amănunt putând fi observant în “Burlesca” din Partita nr. 3 pentru clavecin BWV 827 de J. S. Bach; “Rondo-burlesqe” ce reprezintă a treia parte din simfonia a noua de Mahler și “Burlesque” reprezentând a patra mișcare din Concertul nr. 1 pentru vioară de Shostakovich.
Pentru a face o asociere completă între termenul ”burlesc” și muzică, următoarele audiții muzicale sunt recomandate împreună cu o imaginație zburdalnică și liberă, deoarece materialul muzical conține și pensulele și culorile necesare pentru a picta, în fața ochilor închiși, tablourile animate de care este capabilă această muzică.
- Nikita Koshkin – Suita elfilor
- Olivier Messiaen – Fantezie burlescă
- Bella Bartok – Scherzo burlesc
Așadar, să uităm de fețele grave și serioase ale melomanilor și să ne destindem descrețindu-ne frunțile cu o muzică mai distractivă.