Burlescul și reprezentarea lui în muzica clasică (I)
Majoritatea oamenilor fac asocierea dintre muzica clasică și seriozitate, decență, sau alte astfel de atribute deloc distractive. Astăzi, însă, vom vorbi despre o parte mai
”neserioasă” a acestui gen muzical. Pe lângă muzica clasică ultracunoscută a compozitorilor clasici precum Bach, Mozart sau Beethoven, unde simțim că înțelegem esența vieții și alte astfel de lucruri profunde, există și muzică menită să ne amuze, să ne înfricoșeze sau chiar să ne plictisească (Erik Satie – Gnossiene). Atât comicul cât și macabrul, grotescul sau burlescul sunt prezente în muzică, mărind astfel paleta de trăiri și stări pe care le oferă muzica. Astăzi ne vom concentra pe burlesc.
Burlescul reprezintă o categorie estetică ce intenționează să provoace comicul prin caricaturizarea unei lucrări serioase, sau prin ridiculizarea și chiar vulgarizarea subiectelor atinse de astfel de lucrări. Etimologia cuvântului provine din italienescul “burlesco” care, la rândul sau, derivă din “burla” – însemnând “glumă”, “ridicol” sau “parodiere”.
Burlescul se suprapune în însemnătate cu caricatura și parodierea, iar în context teatral, cu extravaganța, specifică epocii victoriene. Acest termen este aplicat retrospectiv unor lucrări ale unor mari scriitori precum Chaucer sau Shakespeare.
În muzică, un exemplu elocvent îl reprezintă lucrarea „Burlesque pentru pian și orchestră” a lui Richard Strauss (1890).
La începutul secolului al XVIII-lea, termenul era utilizat în Europa pentru a descrie lucrări muzicale în care elemente de „seriozitate” și elemente comice erau juxtapuse sau combinate pentru a obține un efect grotesc. Dar, ca și în literatură sau teatru, și în muzică “burlesque” a fost și încă este utlizat pentru a indica o stare vioaie, plină de viață, uneori contrastând cu seriozitatea.
În această manieră de comedie și exagerare, mai degrabă decât parodie, apare frecvent pe scenele vorbitoare de limbă germană între a doua jumătate a secolului al XIX-lea și anii 1920. Operete burlești au fost compuse de Johann Strauss al doilea (Die Iustigen Weiber von Wien), Zeihrer (Mahomed’s Paradies; Das Orakel zu Delfi; Cleopatra, oder Durch drei Jahrtausende; In fünfzig Jahren) și Bruno Granichstaedten (Casimirs Himmelfahrt).