Când drumul către sufletul copilului este îngreunat de blocajele pe care le avem în drumul către propriul suflet

Multe dezbateri și demonstrații despre inteligența emoțională sunt construite în jurul conceptului de mimetism psihologic. Este deja atât de cunoscut că părinții care își agresează fizic copiii, în scopul de a corecta un comportament necorespunzător și de a preveni pe viitor apariția acelui comportament, induc un comportament imitativ, invitându-i pe copii, la nivel perceptiv, să recurgă la aceleași metode în situații similare. Este de luat în considerare, în acest context, efectul pe care un comportament negativ repetitiv la adresa copilului poate lua diverse forme, una dintre acestea fiind la nivelul identificării.

Desigur că, din punct de vedere social, convențiile de conformitate pe care ne bazăm cu toții pentru a avea un comportament aparent corect, se bazează pe imitație, în sensul în care copilul își observă părinții și îi imită, individul adult își observă semenii și îi imită, iar aceste comportamente se cer validate de ceea ce numim societate. Dar anumite comportamente, repetitive, bazate pe imitație, au ajuns să fie parte din personalitatea noastră, să ne identificăm cu ele, fără să ne dăm seama că un anume mod de a gândi sau a simți este rezultatul unor achiziții din copilărie.

Cred că este important ca atât educatorii, cât și părinții să conștientizeze existența acestor procese adaptative, în sensul unei analize continue a dispozițiilor pe care le însumăm fiecare din punct de vedere psihologic și social. De cele mai multe ori, răspunsul interlocutorului, să zicem elev, este un răspuns compliant sau confruntațional la propria noastră definiție. Mai mult decât atât, rolul în care îl plasăm pe interlocutor este definitoriu pentru răspunsul pe care îl vom obține de la acesta.

De-a lungul timpului, s-au dezvoltat două mari curente de gândire, unul în favoarea modelelor biologice, altul în favoarea celor sociale. Teoreticienii fideli primului model consideră dezvoltarea emoțională profund legată de influențele biologice, pe când adepții celui de-al doilea model nu consideră că dezvoltarea emoțională este rezultatul unor tipare înnăscute și prestabilite, ci a învățărilor, experiențelor și semnificațiilor pe care individul le-a internalizat, cultural, de-a lungul dezvoltării sale. Există și o a treia categorie de teorii-viziune pe care, personal, o împărtășesc – ce explică definiția individului prin complinirea dintre cele două categorii de factori prezentate anterior.

Punând problema dintr-o perspectivă socio-culturală, este evident că modul în care un individ este construit la nivel psihic, ca produs al influențelor la care a fost supus de-a lungul dezvoltării sale și cu care s-a identificat, este foarte diferit de un alt individ, deși aparțin aceluiași grup.

Într-o clasă cu un efectiv de 10, 30 de elevi sau mai mulți, este un mare câștig să existe din partea învățătorului un comportament care să demonstreze conștientizarea în primul rând a propriului profil adaptativ, în lumina celor spuse mai sus, ceea ce va conduce la o mai bună înțelegere și acceptare a comportamentelor elevilor. Hotărâtoare, cred, pentru influența asupra elevilor, este auto-percepția pe care cadrul didactic o are asupra ordinii sociale în care își desfășoară existența. Dacă acesta este mulțumit de setul de reguli și de viziunea pe care o propune, să spunem, un anume manual, atunci va fi probabil mai puțin tentat către schimbare, către crearea unui nou context care să favorizeze calitatea gândirii, a minții și se va îndrepta către conservarea unor valori pe care le consideră bune pentru a fi consacrate. Important este,  în ambele cazuri, ca profesorul să facă o profundă deosebire între procesul de învățare și cel de furnizare, de adăugare de informații. Uneori, pe drumul adaptării sociale, se întâmplă ca școlile să creeze niște produse, niște mașini și nu să inspire niște ființe umane în năzuințele lor, făcându-le să vadă că sunt unice, așa cum este și contribuția lor la dezvoltarea lumii în care s-au născut.

Un factor important cu care ne confruntăm pe drumul sustinerii unicității îl reprezintă influența părinților, care pun o mare presiune pe copii prin transferarea către aceștia a propriilor idealuri și a propriilor sisteme de concurență, produse ale unui set de prejudecăți.

De multe ori, în calitate de părinți sau de profesori, suntem prinși în diverse competiții pentru prestigiu, pentru bani, pentru recunoaștere și drumul către sufletul copilului este îngreunat de blocajele pe care le avem în drumul către propriul suflet, către propria conștiință.  Există încă situații în care profesorii își condiționează elevii prin note, făcând din acestea o măsură a calității comportamentelor și chiar a calității umane ale elevilor. De multe ori, elevii se simt neputincioși, umiliți, revoltați de această lecție de superioritate pe care le-o aplică profesorul, iar acesta se va simți la rândul lui revoltat de comportamentul nerecunoscător și uneori sfidător al elevilor. Dar dacă am renunța un pic la propriile orgolii – măcar într-un exercițiu tehnic- și în loc să îi anuntăm pe elevi că o anumită notă reprezintă măsura eșecurilor lor sau a succesului, în pregătirea unui anume subiect, am nota aceste concluzii pentru noi înșine, folosind aceeași măsură atât pentru noi cât și pentru elevi? Așa cum elevii sunt diferiți și profesorii sunt diferiți. Așa cum elevii pot fi considerați mai buni și profesorii și părinții pot fi considerați mai buni sau dimpotrivă. Exemplul negativ, neînțelesul, strălucitul sau indiferentul sunt doar câteva etichete care pot marca orice individ, iar conștientizarea acestor aspecte pe drumul responsabilității în legătură cu copiii și cu dezvoltarea acestora este deosebit de importantă, pentru a-i ajuta să fie ființe mai puțin vulnerabile și pentru a-i sprijini către o formă de învățare reală, în spiritul respectului profund față de natura umană.

Este regretabil să îi vorbim copilului în termeni condamnabili și să îi transferăm emoțiile noastre. Este ideal ca un profesor, un părinte să poată prezenta tabloul unei situații și să reușească să îi trezească  copilului sentimentul de comuniune, de apartenență, fără apel la termeni de aprobare sau dezaprobare, care urmăresc o datorie emoțională, cum descriam în prima parte a acestei prezentari.

Un ideal, pe drumul dezvoltării socio-emoționale, îl reprezintă libertatea gândirii. Afirmația în sine poate fi privită cu scepticism, pentru efectul evident de truism pe care îl capătă în acest context, tocmai de aceea o să explic că mă refer la o mică parte din universul care ar putea constitui interpretarea acestui concept și anume la găsirea unor variațiuni, a  puterii și inspirației de a ieși cât mai adesea din caruselul șablonard al obiceiurilor și rutinelor pe care, aproape pe nesimțite, le impunem celorlalți, într-un proces automat, funcțional. Cel puțin lumea noastră interioară ar fi mai bună.