Când istoria e transformată în ruine. Povestea unora dintre cele mai importante așezăminte din București

”Ca mărturii ale civilizației umane, monumentele și siturile contribuie la consolidarea conștiinței istorice și a identității culturale a oamenilor și comunităților. […] datoria tuturora este să asigure în tot timpul ocrotirea și conservarea monumentelor și siturilor la toate nivelurile.”[1]

Patrimoniul cultural românesc, sursă fragilă și limitată, este amenințat -și în prezent, dar cu precădere a fost puternic lovit în epoca comunistă – cu deteriorarea sau pierderea iremediabilă a unor monumente reprezentative pentru istoria și cultura națională. Aș dori să aduc doar un singur exemplu: complexul Mânăstirii Văcărești.

Lipsa educației, proasta informare a publicului larg, tentația unor câștiguri, de cele mai multe ori materiale – a se vedea în prezent cazul multor imobile monument – istoric, care sunt lăsate în paragină, apoi declasate din lista monumentelor, pentru palma de pământ pe care se află. Totul se realizează tacit, sub ochii și mai ales cu ajutorul unor oameni cu funcții înalte, ce au printre altele datoria de a-și respecta țara și istoria și de a le transmite generațiilor viitoare, cu respect și mândrie.

În această lucrare am ales trei monumente eclesiale cu povești diferite -din punctul de vedere al trecerii lor prin timp și al degradării lor. Bisericile au fost și unele dintre ele sunt încă supuse degradărilor, din diverse motive, însă principalul factor este cel antropic.

Omul, deși de cele mai multe ori, cu o educație aleasă – mai ales astăzi – nu înțelege marea taină pe care o constiuie construirea unei biserici.[2] Totul pornește de la o idee, de la un grup de creștini, pentru ca trecând prin numeroase ispite, să ajungă să fie înălțată Casa ce adăpostește, printre alte odoare de preț -sfinte moaște, icoane, obiecte de cult etc. – Cel mai de Preț Odor al omenirii: HRISTOS EUHARISTIC.[3]

Istoria cea tare a acestui popor s-a petrecut în biserici și împrejurul lor. Nu trebuie uitat faptul că toți domnitorii Țărilor Române, de la ungerea ca domni, până la moarte – uneori ca martiri, cum este cazul Sfinților Martiri Brâncoveni – aveau în permanență legături cu biserica și cu preoții Lui Hristos.

Iar în fața celor ce vizitează Bucureștiul ”cu ce ne-am putea prezenta mai convingător?”[4] În nici un caz cu file de istorie transmise verbal, ci cu ceva concret, cu muzee, dar mai ales cu bisericile noastre – adevărate oaze de liniște și spiritualitate – care împletesc atât de bine stilurile arhitecturale și de pictură – fiind adevărate chivote în care se păstrează SFÂNTA EUHARISTIE -, iar odinioară se armonizau cu întreaga arhitectură ce le înconjura.

Bisericile, deci, rămân zestrea noastră cea mai de preț, cu tot ceea ce cuprind ele: istorie, spritualitate și mai ales întâlnirea minunată și tainică a omului cu DUMNEZEU.

Cum am menționat mai sus, am ales, pentru această lucrare, trei monumente eclesiale. Acestea sunt: biserica fostei Mânăstiri Giulești-Țigănie-Chiajna, biserica Sfinții 40 de Mucenici-Metohul Episcopiei de Râmnic și biserica Olari. Toate aceste biserici sunt din orașul București. Dar voi vorbi și despre un alt important așezământ al Bucureștiului, Spitalul Brâncovenesc.

Biserca fostei Mânăstiri Giulești-Țigănie-Chiajna

Biserica fostei Mânăstiri Giulești-Țigănie-Chiajna, astăzi în ruină, se pare că este monument istoric[5]. Alte surse însă nu o așează pe lista monumentelor istorice[6].
Aceasta se află în marginea de nord-vest a Bucureștilui, în apropierea actualului cartier Giulești-Sârbi, în vecinătatea căii ferate București-Craiova[7].
Asupra originii ei există multe ipoteze. Acestea încep încă de la denumire. Prima sa denumire, cea de ”Țigănie” ar proveni de la faptul că pe meleagurile din apropiere, în vechime, lucrau țigani robi.
Denumirea de ”Chiajna” ar proveni de la faptul că ea ar fi ctitoria doamnei Chiajna (sec.al XVI-lea)[8].
Nicolae Iorga, în lucrarea sa ”Istoria literaturii române, sec. XVIII”, precizează că biserica ar fi fost construită în timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti[9].
După alții aceasta ar fi ctitoria domnitorului Nicolae Mavrogheni.[10] Anii între care a fost zidită sunt: 1780-1790.
Este menționată în două planuri cartografice:

• harta austriacă de la 1770;
• harta întocmită de Schmidit în 1791[11].

         În timpul ciumei din vremea domnitorului Mihai Șuțu[12] biserica a fost părăsită și se pare că mitropolitul Cosma al Țării Românești ar fi murit de ciumă în interiorul acesteia. Clopotul bisericii a fost aruncat în apele revărsate ale Dâmboviței, iar arhiva a fost arsă în întregime[13].
În timpul  războiului dintre austrieci și ruși, țara a fost tranzitată de oastea turcească, care a bombardat biserica pe motiv că ar putea fi o fortăreață[14]. Acest bombardament ar fi avut loc, potrivit unor surse, chiar înainte de sfințire[15].
Între anii 1946-1948 o comisie condusă de P.S.Episcopul Antim Nica a efectuat săpături arheologice. Tot în această perioadă s-a propus, de către aceeași comisie, restaurarea monumentului, însă autoritățile comuniste au refuzat cererea.
După spusele preotului N. Popescu, în 1958, arh. Virgiliu Popescu întocmea un nou proiect de restaurare, dar nici acesta nu a fost aprobat[16].
Între anii 1970-1971 Muzeul de Istorie al Municipiul București inițiază două campanii de săpături arheologice. În urma acestora s-au  descoperit ziduri de chilii cu pridvor, fragmente de ceramică smălțuită. De asemenea, în partea de sud s-au găsit șase morminte[17].

Prezentarea bisericii[18] 

         Această biserică este una în stil neoclasic, cu un plan treflat, cu o turlă pe naos[19], care a căzut după cutremurul din 4 martie 1977.
Biserica este impunătoare prin mărimea spațiului ocupat pe care îl cuprinde între zidurile și bolțile sale, ea măsoară 17 m lățimea pronaosului (măsurat la exterior) și 43 m lungimea (măsurată tot la exterior), de la fereastra Sf. Altar, la fața pridvorului[20]. Cu aceste dimensiuni, cu dezvoltarea sa în plan și înălțime la cornișă de 12 m, ea depășește mărimea bisericii Mânăstirii Văcărești[21]. Suprafața construcției este de 653 m.
Se pare că, prin cercetările efectuate de arh. V. Popescu, biserica ar fi similară cu cea a Mânăstirii Căldărușani.
Împărțirea este cea tipică bisericilor: Sf. Altar, naos, pronaos și pridvor.
Sfântul Altar are dimensiuni neobișnuit de mari, cu proscomidiarul și diaconiconul legate fiecare printr-o ușă de naos.
Tâmpla bisericii era din zidărie[22].
Naosul de 14,40 m prezintă două abside puțin pronunțate în exterior. Turla acestuia avea formă circulară în plan, pe o bază circulară, de care o separă o cornișă[23].
Pronaosul era separat de naos prin doi stâlpi. Are 9,7 m și este supralărgit. Tot în pronaos se găseau doi stălpi ce contribuiau la susținerea arcelor și bolților ce formau plafonul.  Aici stilul neoclasic își face simțită prezența prin intermediul pilaștrilor, iar o cornișă generală conturează spațiul, aproximativ la nivelul nașterii arcelor[24].
Zidurile au fost tencuite cu un mortar special, negăsindu-se fragmente de pictură[25].
Pavimentul, se pare că, era alcătuit din dale de piatră[26] Pridvorul prezenta toate cele trei laturi deschise.
Construcția este din cărămidă, zidurile având o grosime între 1 și 2 m . Acestea au fost consolidate cu centuri de stejar, azi dispărute.
În exterior fațadele sunt realizate după tradiția secolului al XVIII-lea din Țara Românească[27]. Prezintă, de asemenea, elemente neoclasice și sunt împărțite în două registre, de către un brâu median realizat din cărămizi semicirculare, prezentând la colțurile de est ale pridvorului și ale Sf. Altar, blocuri de piatră cu motive postbrâncovenești.
Registrele sunt aproximativ egale și sunt decorate cu pilaștri având capiteluri ionice. Între pilaștrii registrului inferior sunt deschizăturile ferestrelor, înalte și dreptunghiulare, ale naosului și pronaosului.
Registrul superior este alcătuit din panouri terminate la partea superioară cu arce în plin cintru, înconjurate de ciubuce. Tot în registrul superior au fost practicate, ulterior construirii lăcașului, goluri ovale pentru asigurarea ventilației și iluminatului natural[28] În articolul său, ziaristul A. Bucurescu susține că unii arhitecți, cu care domnia sa a purtat discuții, vorbesc despre posibilitatea reală de restaurare a monumentului.

Dezastrele:

• antropice:
  *bombardarea monumentului de catre oastea otomană;
  *nepăsarea;
  *groapa de gunoi din apropierea ruinelor;
  *existența unui depozit de mărfuri cu macarale și poduri rulante;

• mișcările tectonice (mai ales cutremurul din anul 1977);
• vibrațiile provocate de trenurile ce trec la o distanță de 20 m de ruine, provocând dislocarea cărămizilor din zidurile monumentului.

1. Imaginea bisericii fostei Mânăstiri Giulești-Țigănie-Chiajna.
Această fotografie a fost realizată înainte de 4 martie 1977.

2. Detaliu ce pune în evidență urmele turlei naosului, urme ce au
dispărut în urma cutremurului din martie 1977.

3. Ruinele bisericii Mânăstirii Giulești-Țigănie-Chiajna, în anul 2004.

4. Biserica fostei Mânăstiri Giulești-Țigănie-Chiajna. Plan*

5. Biserica fostei Mânăstiri Giulești-Țigănie-Chiajna. Plan**

Biserica Sfinții 40 de Mucenici-
Metohul Episcopiei de Râmnic[29] 

 

Biserica se afla în București și a fost zidită între 1764-1766 de către boierul Mihai Cantacuzino, pe locul primit drept zestre de soția sa, Ilinca Văcărescu. De aici îi provenea și denumirea de Livedea Văcărescului.
         Această biserică se mai numea și Metohul sau Grădina Episcopiei, deoarece fusese închinată Episcopiei Râmnicului. De asemenea se mai numea și Filaret – nume dat în planul baronului Purcel la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după numele fostului episcop Filaret al Mirelor, episcop de Râmnic.
În anul 1775, în curtea bisericii, s-a construit, de către ctitor, o școală românească pentru copii. Aceasta a funcționat până în 1848.
În 1793 acoperișul bisericii era afectat, iar starea de conservare era precară.
Arhitectul Bucureștiului din 1838, Villacrose, constata în raportul său că biserica era afectată datorită cutremurului din acel an. Tot în acea perioadă se propunea demolarea turlei și a zidului superior.
Locotenentul  colonel Dimitrie Papazoglu, în lucrarea sa ”Istoria fondării orașului București” amintește că: ”[…] În curtea acestui metoh de episcopie s-a sfințit întâiul drapel al oștirii românești la anul 1830, decembrie 6.”
Episcopul rus Uspenski, o descrie în 1846 ca fiind: ”o biserică frumoasă, zidită în stil gotic, având numeroase ornamente ascuțite în formă de suliță, aproape de turlă”
În 1850 se vorbea despre reconstrucția bisericii.
În 1866 biserica este părăsită, rămânând zidurile goale.
În 1876 biserica a fost demolată, plantându-se Grădina Episcopiei.
Mai târziu se începe ridicarea unui amfiteatru pentru circ, care rămâne însă neterminat.
În 1888 s-a ridicat pe locul bisericii o coloană de piatră.
Se ridică pe fundațiile începute pentru circ actualu Ateneu Român.
În tradiție se spune că tâmpla bisericii a fost mutată la Biserica Albă, tot din București. Această tâmplă a fost sculptată în Veneția și comandată de boierul Mihai Cantacuzino, purtând pe suprafața ei vulturul bicefal, stemă a Bizanțului și a familiei Cantacuzinilor.

Prezentarea bisericii

După o fotografie a vremii, se poate observa că biserica era uninavată, înaltă de circa 10 m la cornișă. Avea o turlă pe naos, turla fiind octogonală cu bază pătrată ornată cu medalioane pictate.
Fațadele erau împărțite în trei registre. Cel inferior, cât jumătate din înălțime, era fără nici o ornamentație, având doar ferestre simple, dreptunghiulare și o ușă simplă pe fațada de sud. Alte două registre egale cu câte un sfert de înălțime, erau despărțite de un brâu-un tor probabil policrom. Registrul median era decorat cu panouri dreptunghiulare pictate cu personaje, alternând cu golurile ferestrelor, ferestre ce aveau ancadramente sculptate.
În fine, registrul superior era ornamentat cu panouri terminate în arc de cerc, pictate și ele cu personaje[30].
Biserica semăna foarte mult cu Paraclisul Episcopiei din orașul Râmnicu Vâlcea, paraclis ce prezintă și astăzi fațade pictate cu reprezentări ale unor sibile și filosofi antici, cu probabil aceleași reprezentări le avea și Biserica Metohului.
Ca semn al prezenței bisericii, astăzi a rămas doar numele unei străzi, stradă aflată în apropierea Ateneului Român.

Dezastrele ce au afectat această biserică au fost:

• cel natural reprezentat de mișcările tectonice ce s-au petrecut în anul 1838;
• cel antropic. Acest fel de dezastru s-a realizat atât prin nepăsarea umană (biserica fiind părăsită și neluându-se nici o măsură de a o restaura, repara), cât și distrugerea ei efectivă (demolarea ei).

6. Biserica Sf. 40 de Mucenici, Metohul Episcopiei
de Râmnic (fotografie de epocă).

7. Paraclisul Episcopiei din orașul Râmnicu Vâlcea
Imagine realizată în anul 2008

8. Imaginea unui fragment din actuala hartă a orașului București. În
apropierea Pieței George Enescu (locul unde astăzi se află Ateneul Român)
se poate observa Strada Episcopiei (doar numele ei amintind astăzi de Matohul
Episcopiei de Râmnic).

9. Imaginea Ateneului Român, locul unde se înălța odinioară
Metohul Episcopiei de Râmnic.

Biserica Olari[31]

Biserica se află în București și este monument istoric.
Se mai numește și ”Ceauș Precup”.
Hramul ei este: Adormire Maicii Domnului și Sfântul Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei.
Numele de ”Olari” provine de la denumirea mahalalei aflate în zona străzii cu același nume, acolo fiind -după datele unui document de la 1752- gropile de unde se lua pământ pentru oale.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea a existat în apropiere o biserică, probabil din lemn.
În 1847 este menționată ”biserica Ceauș Precup ce-i zice a Olarilor”.
Din pisania sa aflăm că:

• a fost ridicată de ”robul lui Dumnezeu, dumnealui Dumitrașco Racoviță vel Vistier și rămânând niște bani de la robul lui Dumnezeu, Mihai Băcanul, s-au dat la această Sfântă Mânâstire, dempreună cu Iancu Căpitanul, ajutorând și alți creștini preavoslavnici […]”;
• în octombrie 1758 s-a ridicat, domnitor fiind Scarlat Ghica Voevod, iar mitropolit Chiriu din Filaret.

Inițial biserica a avut ziduri împrejmuitoare și chilii, unde a funcționat și o școală. Acestea au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea.
A fost reparată și modificată -s-a închis pridvorul, adăugându-se în față un alt mic pridvor sprijinit pe două coloane.
În 1836 se realizează o pictură în ulei. Tot în acest an s-au refăcut turlele, care erau din lemn ”îmbrăcate cu tablă”.
În anul 1869 s-a repictat în stilul școlii lui Gheorghe Tattarescu.
În 1881 și 1909 s-a realizat o curățire a picturii.
Între 1939-1943 s-a efectuat o restaurare cu sprijinul Comisiei Monumentelor Istorice. S-a înlocuit cu olane învelitoarea din tablă, s-a înlăturat tencuiala și o parte din zidăria suprapusă, scoțând la iveală vechiul pridvor cu stâlpii și  arcadele pictate, s-a desființat micul pridvor și frontonul ce încheia fațada, s-au refăcut turlele din zidărie, în forma din secolul al XVIII-lea.
Tot în 1943 s-au realizat, pe fațada intrării, în frescă, trei medalioane: cel central are ca reprezentare icoana hramului, iar în stânga și dreapta sa sunt reprezentați Sfinții Apostoli Petru și Pavel.
Biserica a fost translatată pe vremea regimului comunist. Această operațiune s-a realizat în două etape: la 22 septembrie 1982 și la 5 decembrie 1983. Translatarea s-a realizat pe o distanță de 58 m. O dată cu translatarea s-a efectuat și o rotire a bisericii. După aceste operațiuni s-a resființit și s-a redeschis la 13 aprilie 1984.
Arhitecții proiectanți ce s-au ocupat de sistematizarea Căii Moșilor au încercat ca acest monument să se păstreze pe locul său. S-a obținut doar păstrarea lui, urmând să fie translatat în spatele blocurilor, locul bisericii rămânând în mijlocul Căii Moșilor, la intersecția cu strada Olari și Corbeni.
Între 1994-2002 s-a realizat o nouă restaurare, de către pictorul Ion Grigorescu, scoțându-se la iveală, pe cupola mică ce acoperea cafasul, reprezentarea Dreptului Avraam.
În absida nordică se găsește icoana Maicii Domnului cu Pruncul, icoană făcătoare de minuni.
Biserica – așa cum arată astăzi – este realizată pe un plan trilobat (23 x 6,50-13 m), cu două turle octogonale pe baze pătrate.
Pe fațada nordică se află un turnuleț de acces la clopotul bisericii.
Pridvorul prezintă trei arcade semicirculare legate cu tiranți, pe stâlpi de zidărie. Acesta este închis cu geamuri și grilaje metalice. Stâlpii și arhivoltele arcadelor sunt pictate cu motive florale.
Un brâu median desparte în două fațadele bisericii. Atât partea superioară, cât și cea inferioară prezintă firide terminate în arce polilobate în acoladă: cele din partea superioară sunt cuplate două câte două, iar în partea inferioară sunt simple și largi[32].

În cazul acestui monument, arhitecții urbaniști au reușit să obțină, dacă nu păstrarea sa pe același amplasament, măcar translatarea lui. Desigur riscurile unui dezastru existau în momentul translatării sale, dar salvarea sa a fost totuși posibilă, păstrându-i-se integritatea. Chiar dacă astăzi această biserică se află ascunsă privirilor, ar trebui măcar să ne bucurăm că ea mai este încă în picioare.
Desigur dezastrul este unul antropic, începând cu repictarea în ulei continuând cu translatarea și rotirea bisericii, dar acesta nu este atât de mare precum am arătat la bisericile precedente.

10. Harta actuală a orașului București. Detaliu ce pune în evidență strada Olari.

11. Biserica Olari, din București. Plan.

12. Biserica Olari, din București***

13. Biserica Olari. Imagine realizată înainte de anul 1939.

14. Biserica Olari, imagine realizată înainte de translatare. 1979

15. Biserica Olari din București în timpul operațiunii de translatare, 1982.

16. Biserica Olari așa cum arăta în 2004, după operațiunea de translatare. 

Spitalul brâncovenesc

 

”Într-o singură zi au fost transformați în moloz 150 de ani de istorie…”*****

Acest așezământ a fost construit între anii 1835-1837. Era situat în centrul istoric al Bucureștiului, lângă Grădina Domniței Bălașa.
A fost considerat cel mai modern și mai bine utilat spital al capitalei din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Acest ansamblu a fost construit din averea Saftei (Elisabeta) Brâncoveanu, născută Balș, soția marelui ban Grigore Brâcoveanu.

         File de istorie…

Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici spune că, anterior spitalului, au fost Așezămintele Brâncovenești – acestea erau amplasate pe locul unde în prezent se află Palatul de Justiție -, ce aveau ca obiectiv construirea institutului de medicină și a unui cămin de bătrâni. Safta Brâncoveanu a donat 8 sau 10 moșii.
Spitalul trebuia să funcționeze prin veniturile membrilor și avea secții de chirurgie, medicină internă și în general de boli acute, nu cronice. Acesta apărea ca o anexă a bisericii Domnița Bălașa – ctitorie a celei de-a șasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Prima biserică a fost înlocuită de o alta, apoi de o alta, care este și cea actuală. Spitalul a fost refăcut în timpul celui de al II-lea Război Mondial pentru că servise drept spital militar. Era un spital universitar privat, ca mai toate cele construite în perioada interbelică, de boierii români.
În 1948 a apărut naționalizarea spitalelor private, soartă pe care a avut-o și Spitalul Brâncovenesc. Domnița Bălașa a prevăzut, în testamentul său, ca gestiunile spitalului să nu fie amestecate, astfel biserica a scăpat cu moșiile ei, pe care și le-a  păstrat pe toată perioada comunismului.
Spitalul a fost preluat de Ministerul Sănătății, iar azilul desființat.
Ceaușescu, după cutremurul din 4 martie 1977, a vizitat șiaceastă zonă, dispunând demolarea Așezămintelor Brâncovenești. După demolarea, ce s-a realizat în 29 martie 1984[33], Ceaușescu a negat că ar fi comandat distrugerea întregului complex, ci dorea doar demolarea spitalului. În urma acestei neînțelegeri au fost demiși primarul capitalei și toți cei ce au participat la acțiune.
Există unele legende în care se spune că Elena Ceaușescu ar fi vrut să-l dărâme și că la vizionarea machetei dinainte de dărâmare, ea ar fi scos planul bisericii și Ceaușescu ar fi reașezat-o la loc. Biserica Domnița Bălașa a rămas, însă, în picioare.
Spitalul avea o convenție cu Facultatea de Medicină, conform căreia șefii secțiilor urmau să fie și profesori.
Academicianul Dinu C. Giurescu relatează: ”Dărâmarea clădirii construcției arhitectonică în arcade a început în decembrie 1984 și s-a încheiat în februarie 1985. În ianuarie 1985 ducându-mă cu diferite petiții, am urcat Dealul Patriarhiei și m-am uitat la echipele care într-o zi cu zloată dărâmau clădirea. Ceaușescu a dat dispoziții să fie dărâmat, dar nu a fost prezent. Scopul era lărgirea Căii Rahovei. Am întrebat pe unul din meșteri:

         «-Chiar nu vă este rușine de ce faceți?

         -Ce sunteți?,  mă întreabă el…

         -Profesor de istorie…

         -Avem ordine, n-avem încotro!»” 

În testamentul Saftei Brâncoveanu, aceasta scria: ”Cel care va înstrăina și cel care va primi să adauge la avutul său vreuna dintre aceste (ceiace aparține spitalului) să fie depărtat de la Fața Lui H(ri)s(to)s și socotit în veci de hrăpitor celor sfinte.”
         Se pare că Ceaușescu ura nu numai bisericile ci și istoria în sine, vrând, parcă din ființa lui, să distrugă tot trecutul unui neam. Prin prezentarea Spitalului Brâncovenesc vedem că dădea ordine de demolare și pentru spațile laice-aici încadrându-se și imobilele proprietate privată, care puteau deveni monumente istorice, deoarece îmbinau stiluri arhitecturale sau chiar erau reprezentative pentru unele stiluri arhitecturale. 

 17. Arcadă a Spitalului Brâncovenesc.

18. Așezămintele Brâncovenești.

19. Imagine a Spitalului Brâncovenesc.

20. Spitalului Brâncovenesc.

21. Spitalul Brâncovenesc în timpul demolării.

22. Spitalul Brâncovenesc în timpul demolării.

23. Spitalul Brâncovenesc. Ultima imagine…

  
24. Așezămintele brâncovenești, plan de situație la 1899.
1. Biserica Înălțarea Domnului (Domnița Bălașa)
2. Spitalul Brâncovenesc;
3.locul bisericii Sf. Nicolae din Prund.

  În loc de încheiere      

          ”Atunci când dărâmi o clădire cu o viață a ei faci mai mult decât o demolare, un adevărat asasinat…”
arh. P. Em. Miclescu                   

Bibliografie

1. Alexe, Anca, Oana Vătășelu, Glorie apusă, în Edițe de Colecție –Orașul schingiuit, ediție a ziarului ”Jurnalul Național”, din 8 ianuarie 2007.

2. Bucurescu, Adrian, Domnitorul zurliu și tragic, în ”Timpul Liber”, su-pliment al ziarului ”România Liberă”.

3. Giurescu, acad. Dinu C., Distrugerea trecutului României, editura Museion, București, 1984.

4. Ionescu-Ghinea, arh. Neculai, arh. Lucia Stoica, Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, vol.I,  editura Universalia, București, 2005.

5. Popescu, arh. Virgiliu, Despre biserica fostei Mânăstiri Giulești, în revista Glasul Bisericii an XVII, nr. 8, august, 1958.

Documentația fotografică a fost preluată din următoarele publicații:

• Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, volumul I, lucrare a arh. Neculai Ionescu-Ghinea, pentru imaginile: 1, 2, 3, 4, 6, 11, 12, 13, 14, 16 și 24; 

• revista Glasul Bisericii, an XVII, nr. 8, august 1958, pentru imaginea 5; 

• ziarul Jurnalul Național, ediția de colecție Orașul schingiuit, pentru imaginile 17, 18, 19, 20, 21, 22 și 

         Alte surse:

• arhiva personală, pentru imaginile: 7, 8, 9 și 

• internet photoblog. com  pentru imaginea nr. 15.

[1]Fragment din Declarația de la Rostock-Dresda. A VII-a Adunare Generală a I.C.O.M.O.S., 12-18 mai 1984.

[2]Arh. Lucia Stoica și Arh. Neculai Ionescu-Ghinea, ”Enciclopedia lăcașurilor de cult din București”, Editura Universalia, 2005, vol.I, pp.14

[3]Idem, pp.15.

[4]Arh. Lucia Stoica și Arh. Neculai Ionescu-Ghinea, ”Enciclopedia lăcașurilor de cult din București”, Editura Universalia, 2005, vol.I, pp. 15.

[5]Cf. arh. N. Ionescu-Ghinea, op. cit., vol. I, pp. 514.

[6]Cf. reportajului realizat de ziaristul A. Bucurescu, ”Domnitorul zurliu și tragic”, articol apărut în suplimentul ”Timpul liber”, supliment al ziarului România Liberă.

[7]Adresa: Drumul Săbărenilor din șoseaua Giulești 506, sector 6, București.

[8]Cf. scrierilor lui Alexandru Odobescu.

[9]Alexandru Ipsilanti, domnitor al Țării Românești între 1774-1782. De asemenea domnitorul Ipsilanti este menționat și de arh. V. Popescu, în articolul ”Despre biserica fostei Mânăstiri Giulești”, articol apărut în revista ”Glasul Bisericii”, nr.: 8 din 1958, pp. 748.

[10]Nicolae Mavrogheni (1786-1790). Este menționat atât în revista ”Glasul Bisericii”, art. cit., cât și în revista ”Timpul liber”, art. cit.

[11]Informație preluată de la arh. N. Ionescu-Ghinea, op. cit., pp.515.

[12]Ibidem. Mihai Șuțu (1791-1793).

[13]Ibidem.

[14]Cf. revistei ”Timpul liber”, art.cit.

[15]Cf. arh. N. Ionescu-Ghinea, op.cit., pp.515.

[16]Ibid. 15.

[17]Ibid. 16. În cele șase morminte s-au descoperit monede turcești și izvoare scrise care atestă faptul că lăcășul a fost construit la mijlocul secolului al XVIII-lea.

[18]Cf. arh. V. Popescu nu se cunoaște arhitectul . Istoricul Aristide Ștefănescu susține că biserica ar fi fost ridicată de meșteri din zona Dalmației, din sudul Dunării. În articolul din revista ”Timpul liber”, ziaristul A. Bucurescu spune că meșterii ar fi aceeași cu cei ce au înălțat conacul Văcăreștilor de lângă Târgoviște.

[19]Se pare că biserica ar fi avut și două turle pe pronaos, cf. arh. V. Popescu.

[20]Pridvor care în prezent a dispărut.

[21]Cf. arh. V. Popescu, art.cit., pp. 748.

[22]Arh. V. Popescu, art.cit., pp. 748.

[23]Ibidem.

[24]Ibidem.

[25]Cf. arh. N. Ionescu-Ghinea, op. Cit., pp. 515. Inexistența picturii o precizează și arh V. Popescu, art.cit., pp749. În revista ”Timpul liber”, art.cit, însă, ziaristul A. Bucurescu susține că: ”Mai are încă urme din pictura originală”.

[26]Cf. arh. V. Popescu, art.cit., pp. 749.

[27]Cf. arh. N. Ionescu-Ghinea, op. cit., pp. 515.

[28]Cf. arh. V. Popescu, art.cit., pp. 749

*Acest plan al bisericii l-am preluat de la arh. N. Ionescu-Ghinea, op.cit., pp. 515.

**Plan realizat de arh. V. Popescu în 1958.

[29]Adresa: Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei nr.: 96, sector 6, București, pe locul unde în prezent se află Ateneul Român).

[30]Informațiile privind aceasta Sfântă Biserică au fost preluate din lucrarea ”Enciclopedia lăcașurilor de cult din

     București ”, Editura Universalia, București, 2005, vol. I, autori arh. N. Ionescu-Ghinea și arh. Lucia Stoica, pp.656-657.

[31]Adresa bisericii este: Str. Olari 8 A, sector 2, București.

[32]Și pentru realizarea acestui material am utilizat aceeași sursă bibliografică că și la precedentul.

*** Acest plan pune în evidență vechiul amplasament al bisericii (cel marcat cu linie punctată, pe strada Calea Moșilor) și noul amplasament (pe strada Olari, între blocuri).

*****Anca Alexe, Oana Vătășelu, ”Glorie apusă”, în ”Ediția de colecție –Orașul schingiuit: Demolările” a ziarului ”Jurnalul Național”, pp. 25.

[33]După mențiunea  academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici.  Academicianul Dinu C. Giurescu spune că demolarea s-a făcut în decembrie 1984 și februarie 1985.