Certărețele

Când doi se ceartă, al treilea câștigă, spune un vechi proverb. Nu întotdeauna însă, ne arată învățătoarea Adriana Antohi, într-o poezie scrisă pentru cei mici. La care zâmbesc însă, din toată inima, și cei mari.

Sub o tufă, printre frunze, scoate capul un motan,

Curios și năzdrăvan, e atras de-un mic scandal.

Larmă mare s-a creat pentr-un bețișor dungat.

Două vrăbii se tot ceartă și nu vor să îl împartă.

Ele cuib își construiesc și răgaz nu mai găsesc.

Multă muncă au depus să-l finalizeze-acuș.

Vin cu argumente care nu-ți dau loc de întâmplare:

– L-am văzut din depărtare și-am strigat de încântare!

– L-am zărit și-am așteptat, ca să plece-un gulerat

Pintenat cocoș roșcat, ce se crede împărat!

– L-am văzut și-am evitat creangă mare de copac,

Nuc bătrân, morăcănos nu a vrut să-mi facă loc!

– L -am zărit și i-am cântat, să-l înduplec pe moțat.

E al meu și nu ți-l las, casă mare vreau să-mi fac!

Doi ochi mari acum privesc și un plan ei mustăcesc.

Motanul  s-a lămurit cine l-a ademenit.

E o pradă-așa bogată, mai că-i vine să zâmbescă.

Privirea și-a ațințit, ghearele și-a pregătit,

Spatele și-a arcuit și spre pradă a sărit:

Fâlfâit s-a auzit, colb în aer s-a ivit,

Totul e acoperit și cearta s-a isprăvit.

O secundă, două, trei nu vedeai deloc spre ei

Un motan s-a mai zărit ce privea spre asfințit

Nu-i venea deloc să creadă că a scăpat așa pradă.