Cinci sensuri ale conceptului de individualizare a procesului educativ

Pentru fiecare dintre noi, dascălii, nu există elev bun sau elev slab, ci doar elevi cu capacități cognitive diferite sau/și cu stiluri proprii de învățare.

Pentru a adopta o atitudine benefică pentru dezvoltarea instructiv-educativă a fiecăruia dintre elevii noștri, este nevoie de o bună cunoaștere a acestora și de o pliere fidelă pe nevoile lor.

Howard Gardner a elaborat în 1985, Teoria inteligențelor multiple, o mare și importantă lucrare (descoperire) în domeniul pedagogiei, prin care autorul susține faptul că fiecare elev are capacități diferite de cunoaștere, înțelegere și învățare și, implicit, de rezolvare de probleme și de realizare de produse în situații concrete de viață.

Programa școlară și diversitatea opționalelor oferă oportunitatea valorificării tipurilor de inteligență ale elevului.

O instruire diferențiată duce profesorul spre o altă abordare a procesului didactic. Nu mai pune un accent mare pe cantitatea de informații, ci îl dirijează pe elev spre explorare, descoperire, observare. Profesorul are sarcina de a crea situații favorabile pentru fiecare dintre elevi, de a-i trata adecvat la lecții, de a diferenția sarcinile de muncă independent, de a prezenta conținuturile într-un mod potrivit pentru fiecare copil.

Profesorul are la îndemână diverse tipuri de strategii în organizarea și desfășurarea activității de instruire diferențiată: magistrală (cea în care profesorul are rol de conducător), a simulării (cea care plasează elevul într-un context care simulează situații în care el trăiește/ va trăi), a învățării individuale controlate și cea întemeiată pe proiect colectiv sau individual (care permite îmbinarea activităților de grup cu cele individuale, a sarcinilor impuse cu cele alese de elevi, a muncii dirijate de professor cu activitatea independentă a elevului).

Harold Mitzel vine în sprijinul dascălilor prin identificarea a cinci sensuri ale conceptului de individualizare a procesului educativ:

  • parcurgerea materiei într-un ritm determinat, specific structurii psihice a copilului;
  • posibilitatea elevului de a lucra în anumite momente în condiții care îi convin personal;
  • posibilitatea de a aborda un subiect într-o fază anumită, în funcție de cunoștințele asimilate anterior;
  • posibilitatea introducerii unor unități de instruire în favoarea elevilor cu posibilități reduse sau a unora cu deprinderi bine consolidate;
  • punerea la dispoziția elevilor a mai multor mijloace de instruire din care ei să aleagă.

Abordarea diferențiată se realizează și prin modul în care se organizează activitatea didactică și metodologia didactică abordată.

Suntem conștienți că abordarea diferențiată vine în sprijinul copilului și prezintă numeroase avantaje :

  • diferențele dintre elevi sunt studiate ca o bază pentru proiectare;
  • evaluarea este continuă și diagnosticată pentru a înțelege cum să facem predarea pe măsura nevoilor copiilor;
  • concentrarea pe tipurile de inteligență;
  • învățarea se concentrează pe folosirea capacităților esențiale pentru a valoriza și înțelege concepte și principii de bază;
  • folosirea unor sarcini cu mai multe opțiuni;
  • timpul este folosit flexibil, în funcție de nevoile elevilor;
  • se caută perspective multiple asupra ideilor, evenimentelor;
  • profesorul facilitează formarea capacităților de învățare independentă.

Iată, deci, o parte a avantajelor instruirii diferențiate.

Revin la începutul acestui articol și subliniez faptul că nu există elev bun sau elev slab, există elevul, copilul care, la început, este o necunoscută într-o ecuație pentru fiecare dintre noi, dar care, prin deschiderea lui către noi, dascălii, ne oferă soluția acestei ecuații.