Cine dă, cine primește

Am încheiat de curând, la Genesis, un eveniment caritabil în beneficiul copiilor născuți prematur de la Marie Curie, cu probleme grave de sănătate.  A fost un succes, doctorii au reușit să salveze viața unui copilaș, iar noi am primit multe felicitări pentru inițiativă.  Am rămas cu sentimentul fragilității de conjunctură, generat de disproporția între sentimentul de fericire al mamei copilului salvat și sentimentul de bucurie administrativă perceptibil în atitudinea noastră,  a celor care am participat la organizare: „Cum a fost?” „A fost OK”, ne-am răspuns unii altora pe parcursul derulării proiectului. Și așa, mi-am pus problema eticii carității, un sentiment pe care chiar eu l-am simțit ca pe o scânteie pierdută în milioanele de ramificații filosofice și istorice ale subiectului.

Dacă într-o lume utopică perfecțiunea ar face inutilă existența toleranței, în lumea noastră, atât de perfectibilă, această problemă face legitimă reunirea în analize sofisticate a celor mai luminate minți din domeniul sociologiei, filosofiei, știintelor, dar și – încep să ma apropii de subiect – a profesioniștilor din domeniul educației.

Abordarea noțiunii de caritate în școală se bazează pe explorarea relațiilor umane, pe îmbunătățirea valorizării conceptului de ajutorare a celor nevoiași și pe explorarea eticii actului de a dărui.

Vreau să subliniez că este important să le transmitem copiilor, semenilor noștri sau chiar nouă înșine că ajutorul material concesionat din prisosul personal  este foarte important, este  esențial chiar, dar nu este suficient pentru a ne apropia de actul carității. În centrul carității ar fi bine să punem dragostea neegoistă pentru ființa pe care o ajutăm, pe care sufletul nostru o sprijină în tăcere, o înțelege și o susține.

Doresc să îi învățăm pe copii, la noi și peste tot în școală, că „ a dărui”  poate deveni o parte importantă a vieții lor, o tehnică, paradoxal și cinic vorbind, de îmbunătățire a calității traiului cu propria persoană.

Ne confruntăm, în lumea actuală, cu un val de inițiative caritabile, care, scoase din context, ar putea dezinforma cu ușurința un Tarzan criogenat – s-ar părea că toată lumea oferă, dă, împarte, ba aproape că împrăștie cu bani, cu bunăvoință și cu caritate. În  unele societăți foarte dezvoltate economic, facilitățile fiscale sau reglementările sociale – cum ar fi cerșitul  profesional (legalizat), fac ca a îndemna un copil să își doneze banii de înghețată, pentru ajutorarea copiilor bolnavi, spre exemplu, să devină ceva firesc. Cum de ne confruntăm totuși (dilema lui Tarzan) cu crize economice,  societăți prăbușite moral, nivel de trai scăzut, dezintegrarea instituției familiei sau șomaj? Cum, când toată lumea dă și dă și nu se mai oprește din binefaceri?

O cale către binele altruist al propriei persoane ar fi să internalizăm motivația carității în lista noastră scurtă cu „ce e cu adevărat important în viață”, Să includem bucuria de „a da” în definiția propriei noastre fericiri și să ne bucurăm cu recunoștință că suntem în postura de a alege, a oferi și a prețui sentimentele pe care le primim înapoi.

Și atunci când vom fi primit prea mult, când ne vor prisosi sentimentele frumoase, bucuria, atenția și dragostea celor din jur, înseamnă că am dat ceva.  Ceva important. Ceva cu sens. Ceva ce am primit înapoi atât de frumos.