Considerații asupra câtorva tehnici de lucru specifice orelor de Educație plastică

/in /by

În Educația Plastică, un rol important îl joacă, pe lângă elementele de limbaj plastic, și tehnicile și instrumentele de lucru specifice artelor vizuale. Tehnicile de redare ale liniei plastice sunt folosite în toate ramurile artelor vizuale: pictură (linia plastică poate să aibă diferite forme: grosă, subțire, dreaptă), sculptură (linia realizată prin incizia sau excizia materialului), grafică (linia plastică poate fi modulată și modelată), arte monumentale (aici linia este prezentă ca: incizie, dacă ne referim la modul de realizare al picturilor în tehnica a fresco, ca linie de contur, pentru delimitarea formelor și suprafețelor, dar și ca reflex al luminii, în cazul blicurilor de pe chipurile personajelor, de pe veșmintele lor etc) și arte decorative (aici linia jucând un rol important, atât prin desen cât și prin ritmul sau conturul ce redă plasticitate și expresivitate suprafețelor).

Tehnica este ”un ansamblu de modalități, reguli și procedee tehnologice, inventate, preluate, folosite creativ și, prin aceasta, perpetuate de-a lungul istoriei artei”[1] Din punct de vedere etimologic, cuvântul tehnică provine din grecescul téchne care înseamnă artă.[2]

În ceea ce privesc orele de Educație plastică, diversificarea tehnicilor și a materialelor de lucru contribuie la dezvoltarea capacității de comunicare a propriilor trăiri și sentimente, exprimate cu ajutorul elementelor de limbaj plastic.[3] Prin intermediul jocului sau a exercițiului-joc, ca metode didactice, învățătorul sau profesorul de Educație plastică pot primi informații despre dezvoltarea fizică, psihică și socială a copilului, aceste informații fiindu-i necesare cadrului didactic pentru ”stabilirea unor starategiieficiente de instruire și educare, adaptate la potențialul fiecăruia.”[4]

Văzând astfel, succint, importanța tehnicilor utilizate în învățământul artistic de masă – aici integrându-se orele de Arte Vizuale și Abilități Practice, din ciclul preșcolar și primar; și orele de Educație plastică din ciclul gimnazial – vom trece în continuare la prezenarea, pe scurt a unora dintre tehnicile specifice artelor plastice, tehnici prezente în cadrul orelor de Educație plastică. De menționat este faptul că unele dintre tehnicile ce vor urma să fie prezentate, par uneori dificile, prin maniera lor de execuție, insă, ele se pot studia sau realiza în cadrul unor worckshop-uri demonstrative, sau pentru a ilustra și întelege anumite aspecte ale Istoriei artelor plastice.

  1. Garfica de șevalet. Această parte a artei se referă la utilizarea unor instrumente ca: creionul (grafit sau colorat, având diferite durități: creioanele de tip Hb sunt creioane cu o duritate mai mare decât cele de tip B. Ultimele dintre acestea sunt utilizate, în desen, pentru realizarea tonurilor valorice prezente în lumina sau umbra unui obiect studiat), cărbunele (natural sau presat, asemenea creionului transpune prin hașurălumina și umbra obiectelor), pana (acest instrument, mai rar utilizat astăzi, este un ”strămoș” al peniței), creta (cea școlară sau pastelul), penița și tocul (o tehnică ce folosește cu precădere tușul, dar și alte materii colorate – cum ar fi de exemplu baițul sau cerneala) În cazul utilizării peniței, grafia liniei fiind una foarte elegantă, aceasta cerând și foarte multă siguranță și exercițiu); aceste instrumentese pot utiliza pe diferite suporturi: hârtie, calc, carton, sticlă, pânză etc.


Foto 1. ”Zeița mării”, autor Petre-Emanuel Ghergu, lucrare ce face parte din grafica de șevalet.
Lucrarea a fost realizată cu ajutorul peniței și a tușului. Accentele de alb și albastru au fost realizate cu ajutorul culorilor tempera.

  1. Aceasta tehnică este una ce se bazează pe multiplicarea desenului sau a stampei. Astfel, în funcție de materialele folosite putem avea: linogravură (gravura în plăci de linoleum), xilogravura (gravura în lemn), pointe sèche (gravura cu acul, suportul fiind, de obicei, o placă de plastic), aqua forte și aquatinta (gravură pe plăci metalice), litogravură (gravură pe piatră). Rofotipia (matriță din sugativă izolată parțial cu vopse de ulei și imprimată cu lichide colorate), serigrafia (cu șabloane marcate pe site dese de mătase nailon sau metal). Suprafețele pe care aceste tehnici pot fi redate sunt: hârtia, pergamentul, pânza etc.

Foto 2. Linogravură

  1. Sgraffito (tehnică ce aparține artei murale și a cărei execuție se realizează, de obicei cu ajutorul mortarelor colorate, dispuse în mai multe straturi)[5] Această tehnică specifică artei monumentale, poate fi realizată la nivelul gimnazial, în clasele a VII-a sau a VIII-a

Foto 3. Sgraffito. Schiță și proiect final

  1. Această tehnică presupune mai multe procedee, dintre care le amintim pe cele mai cunoscute:
  • ”se îndoie o foaie de hârtie, în interior se așază culori ușor fluidizate. Se presează ușor cu palma dirijând în același timp culoarea spre margini, apoi se întinde foaia și se observă că s-au obținut forme spontane care se pot prelucra pentru a sugera diferite elemente (flori, fluturi etc.)”[6]
  • ”pe suportul acoperit cu tempera sau guașă (start mai gros) se așează o coală de hârtie albă sau colorată, apoi se desenează pe ea compoziția plastică propusă, prin apăsarea cu un instrument cu vârf.”[7]

 Foto 4. ”Fluture” realizat prin tehnica monotipiei

  1. Este una dintre tehnicile des utilizate în cadrul orelor de arte, atât în învățământul preșcoalr cât și în învățmântul primar și gimnazial. Această tehnică utilizează culori de apă, care în înmoaie foarte ușor și repede. Maniera de realizare a lucrărilor ține de support. Acesta este hârtia, o hârtie specială pentru tehnica acuarele, hârtie care poate fi umedă – în acest caz petele de culoare transparente se întrepătrund – sau uscată – în acest ultim caz petele de culoare se suprapun sau se juxtapun. În cazul acestei tehnici închiderea și deschiderea unei culori se realizează prin cantitatea mai mare sau mai mică de apă, ce a fost folosită la diluarea culorii.
  2. Tempera și guașa. Sunt culori opace, care folosesc ca mediu de diluare, apa. Pentru aceste două tenici, culoarea se închide cu ajutorul nonculorii negru și se deschide cu ajutorul nonculorii alb.
  3. Această tehnică se bazează pe realizarea unor compoziții cu ajutorul diferitelor materiale pe care Învățătorul / profesorul le pune la dispoziție copiiilor. Aceste materiale pot fi: hârtie (fie hârtie cu anumite texturi, fie hârtie colorată), materiale textile, bucăți de lemn, frunze etc. Această tehnică a fost utilizată în Istoria Artei de către artiști ca: Picasso și Matisse.


Foto 5. Lucrare realizată în tehnica colajului

Acestea sunt doar câteva dintre tehnicile mai cunoscute utilizate în cadrul orelor de artă vizuală. Manualele și cărțile de specialitate ne punt la dispoziție o gamă mai largă a acestora, utilizarea unor tehnici multiple ține de pregătirea cadrului didactic, de disponibilitatea și deschiderea sa față de abordarea nouă a temelor plastice. Fiecare tehnică în parte poate fi, așa cum am precizat, abordată în timpul orelor de curs, sub forma unor workshop-uri demonstrative.

Tehnicile cuprind, într-adevăr, reguli, însă acestea pot fi ușor adaptate pentru grupul de copii, astfel încât tehnicile de lucru să susțină partea de creativitate specifică fiecărui copil în parte.

Bibliografie

  1. BĂRBULESCU, Ovidiu și Ion N. ȘUȘALĂ, Dicționar de artă. Termeni de atelier, Editura Sigma, București, 1993;
  2. CHIRICO, Giorgio de, Memorii, Editura Meridiane, București, 1976;
  3. CRISTEA, Maria, Educația plastică și Didactica Educației plastice în învățământul primar și preșcolar, note de curs, Universitatea București, 2007.

 

[1]Ovidiu Bărbulescu, Ion N. Șușală, Dicționar de artă. Termeni de atelier, Editura Sigma, București, 1993, p. 265.

[2]Giorgio de Chirico, Memorii, Editura Meridiane, București, 1976, p. 283.

[3]Maria Cristea, Educația plastică și didactica Educației plastice în învățământul primar și preșcoalr, support de curs, Universitatea din București, 2007, p. 62.

[4]Ibidem

[5]Victor Pavel, Educație artistică plastică. Manual pentru clasele V – VIII, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, p. 66.

[6]Maria Cristea, op. cit., p. 63.

[7]Ibidem, p. 62.