Considerații privitoare la linie ca element de limbaj plastic, în viziunea lui Paul Klee

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Istoria Artei cunoaște o perioadă potentă din punct de vedere al problematizării și teoretizării artei, prin prezența unor profesori-artiști prezenți în cadrul Școlii de la Bauhaus. În 1919, arhitectul Walter Gropius pune bazele acestei instituții, în care vor activa maeștrii ai picturii moderne ca: Paul Klee (1879 – 1940), Wassily Kandinsky (1866 – 1944) – părintele picturii abstracte – Johanes Itten (1888 – 1967) – pictor și teoretician, a realizat un sistem de ordonare al culorilor ce îi poartă numele. Aceștia împreună cu alți pictori consacrați ai acelor vremuri, adaptează artele decorative și arhitectura noilor exigențe ale tehnicii și industriei moderne[1], dar în același timp teoretizează conceptele care până atunci fuseseră chestiuni abstracte.

Așadar, Paul Klee este unul dintre teoreticienii Bauhausului, și în același timp artist plastic. Una dintre părțile teoriei sale se referă la linie, ca element de limbaj plastic, acesta definind-o ca un punct în mișcare.[2]

Este binecunoscut faptul că Paul Klee a manipulat linia cu o sensibilitate și o eleganță inconfundabilă, în lucrările sale. Astfel, Klee își începe pledoaria, în cadrul primului curs, prin problematica liniei desfășurată larg, linie pe care el o aseamănă cu o melodie care este însoțită de teme secundare, teme ce se referă, aici, la linii ce o însoțesc. Aceste linii pot fi identice cu cea principală, urmărind forma și sinuozitatea acesteia, însă, având o inensitate scăzută față de prima, sau pot să întâlnească linia principală în unele puncte, fiind, în acest caz, o linie autonomă.[3]

Alteori, linia face ocolișuri, oscilând în jurul liniei principale.[4]

Mai există, de asemenea, în viziunea sa, linia ce întâlnește un singur punct, pentru o scurtă perioadă de timp, aceasta fiind linia divergentă. Dacă liniile convergente sunt asemnănate cu prietenia, Klee arată prin exemplul liniilor divergente, întâmplarea întâlnirii dintre doi indivizi, o singură dată în viață.

Artistul prezintă și ideea unei linii principale cu oscilații agitate, însoțită de o a doua linie ce marchează structura ritmului lor.

În cazul liniei cotite, aceasta depinde de plasarea unor puncte pe suprafața support, puncte care îi determină schimbarea direcției.

Cele două linii: cea desfășurată liber și cea cotită sunt elemente active, dinamice.

Linia dă naștere unor suprafețe, atunci când punctele impun întoarcerea ei, sunt mai stabile. Astfel, linia se poate întoarce în punctul din care a plecat formând cercuri, de exemplu, aceasta devenind o linie fără început și fără sfârșit, devenind astfel o suprafață. Modul acesta de realizare al formelor de bază, poate deveni plan-intermediar, fiind în același timp linie și plan. Caracterul său este atât static cât și dinamic. Staticul este reprezentat de suprafața constituită, iar dinamicul de linia ce se mișcă de-a lungul conturului.[5]

În cazul suprafeței ocupată în totalitate de mișcarea liniei, suprafața este factorul activ, iar conturul devine pasiv, din cauza faptului că este un efectu și nu o cauză.

Conchizând, Klee ne face să înțelegem că acel caracter liniar al formei este unul activ, iar suprafața este pasivă; iar cel de-al doilea caracter este intermediar, linia conturând suprafața.

Al treilea caracater prezintă aspectul liniar, care devine pasiv, iar suprafața este activă.

Linia este activă în momentul în care nu formează suprafețe – linia nu definește suficient suprafața – , este intermediară când conturează suprafața – linia are și rol de contur, în acest caz – și pasivă, când suprafața este compactă – suprafața se impune în mod evident.[6]

Bibliografie 

1. BOTEZ-CRAINIC, Adriana, Istoria Artelor. Arta Modernă și Contemporană, Editura Niculescu, București, 2001;
2. HASAN, Yvonne, Paul Klee și pictura modernă, Editura Meridiane, București, 1999.

 

[1]Adriana Botez-Crainic, Istoria Artelor. Arta modernă și contemporană, Editura Niculescu, București, 2001, pp. 292, 293

[2]Yvonne Hasan, Paul Klee și pictura modernă, Editura Meridiane, București, 1999, p. 246.

[3]Yvonne Hasan, op. cit., pp. 252, 253.

[4]Ibidem.

[5]Idem, p. 256.

[6]Idem, pp. 257, 258