Creativitatea, o alegere

Poate că dinamicile educaționale actuale conduc managerul sau profesorul către optimizarea situațiilor de studiu, către mobilizarea conceptelor, către implementarea celor mai noi programe educaționale, dar creativitatea rămâne o alegere personală. Vorbim mult, în educație, despre metode, strategii, despre impactul referențial pe care îl putem obține prin aplicarea unor expresii artistice predefinite, dar uneori ne este greu să ne privim din interior, să ne înțelegem comportamentele personale și să ne descoperim originalitatea.

Obișnuiți să ne reprimăm emoțiile artistice, pentru a îndepărta monștrii marelui ridicol, vorbim în școală despre creativitate în asumpții generalizatoare și prea puțin despre originalitatea din noi înșine. Profesorii, cei care au ales această meserie cu inima deschisă, sunt oameni originali, creativi, inventivi, oameni care găsesc în fiecare zi soluții. Noutatea este factorul diferențiator în definirea coordonatelor complexitații și valorilor educaționale transformatoare ale unei școli. Desigur că este nevoie de experiență operațională pentru a propune unei clase de elevi sau preșcolari să exploreze câmpul creativității, dobândind în același timp și competențele necesare programate. Dar cum s-ar petrece toate aceste legături, cum s-ar pune în practică aceste seturi complexe de date, probleme și obiective, fără creativitatea personală a celui care comunică cu copiii?

Într-un colectiv mic de profesori, dar nu orice colectiv, ci al școlii din care fac eu parte, din discuții oarecare în afara spațiului clasei aflu că o colegă pictează mobilier și camere pentru copii, o alta, pasionată de balet, pune în practică adevărate bijuterii coregrafice cu câteva fetițe de…3-5 ani, colega de la grupa mică desenează îngeri pe niste tricouri albe, iar cea blondă și foarte veselă de la mijlocie e pasionată de confecționarea bijuteriilor. Cred că este foarte tentant pentru cititor să aplice în acest moment al lecturii un zâmbet ironic la adresa presupusei idealizări ce reiese din descrierea mea. Știm, e o reacție organică, doar de aceea am aflat și eu greu de toate aceste lucruri. Pentru că am fost învățați să mergem și mai departe de modestie, să le ținem pentru noi, să nu deranjăm, să nu părem ridicoli, să nu vorbim neîntrebați. Cu un pic de curaj și bunăvoință, putem descoperi un univers paralel mult mai interesant și mai captivant decât simpla imagine corectă a lui „ce se cere” și „cum se face”. Știu ce spun, pentru că lista mea poate continua până la neverosimil cu colega care creează torturi, cu învățătorul fotograf, dar și cu cel pasionat de muzică, cu colega de la primar ce cochetează cu poezia și poveștile sau cu cea care îi învață pe copii colinde, pentru a merge pe la familii, de Crăciun, ca pe vremuri. Fiecare profesor este deținătorul simbolic al unei formule a creativității, iar descoperirea și încurajarea manifestării universului interior al fiecaruia duce la rezultate surprinzătoare.

„Creativitatea este capacitatea de a modela experiența în forme noi și diferite, capacitatea de a percepe mediul in mod plastic și de a comunica altora experiența unică rezultată” (I.A. Taylor, 1959), spune o definiție cunoscută, însă pentru noi, creativitatea este, în câteva cuvinte, deschizatoare de drumuri.

G Welsh (1973) vine cu o definiție și mai apropiată de manifestarea creativității în universul școlar, spunând că ar fi vorba despre  „antrenarea tuturor valențelor bio-psiho-socio-culturale ale mediului” (Caluschi, 2015, https://documents.tips/documents/suport-de-curs-psihologia-creativității.html)

Este important, așadar, să privim mai departe de aparențe, să ținem seama de pluralitatea dimensiunilor creativității, de îmbinarea conceptelor psiho-pedagogice. Este important să ținem seama de potențialul copiilor, de nevoia lor de recunoaștere, de afirmare, dar și de factorii inhibitori ai creativității, pentru a putea să ne ținem cât mai departe de obstacole, să creăm viziune de management, în procesul de încurajare a echipelor de profesori, pe drumul frumos al creativității timpurilor noastre.

Știm cu toții că școala este o instituție formală, dar se poate studia foarte frumos într-o școală formală, prin împuternicirea informală a celor înzestrați în realizarea obiectivelor creativității, prin încurajarea interdisciplinarității, prin observarea copiilor cu profiluri atipice de învățare, dar cu rezultate uneori spectaculoase – dacă sunt căutate și apreciate -, prin introducerea schemelor inovatoare și originale de promovare a informațiilor, prin omenie și prin multă dragoste de copii și de natura umană.