Nu cred că există reușite veșnice, nici nereușite adevărate

Reușita și nereușita sunt cei mai mari demoni ai zilelor noastre. Personal, nu cred în aceste cuvinte poate și datorită experiențelor avute. Nu cred în reușite veșnice, după cum nu cred că există nereușite adevărate. Știu foarte bine cum te simți atunci când într-un an poți considera că ai reușit, iar în următorul, să cazi de la etajul 100 al unui bloc zgârie-nori, direct în subsolul vieții. Exact ca într-un roller coaster care poate ajunge la o viteză de 200 km/h în 3 secunde. Adrenalina te trezește la viață.

Și deși ai crede că acolo, în subsol, întâlnești nereușita, de fapt, dacă îți dai puțin timp și răbdare, vei realiza că de-abia ridicarea de acolo va fi reușita adevărată și ea va fi cea mai tare experiență a vieții tale.  Zilele trecute, o prietenă bună, mi-a trimis o pagină memorabilă din testamentul politic al lui Steinhart. Și deși el se referea la modalitățile de ieșire din universal totalitarismului, putem aplica oricare dintre ele, la momentul în care credem că ne-am întâlnit cu nereușita. Nereușita de fapt nu există. Dar psihicul uman, ușor de manipulat, crede de prea multe ori în viață, că nu poate, că nu e în stare, că nu reușește. Așa a învins totalitarismul, din păcate (mai sunt și alte explicații, evident), dar cred cu tărie că asta trebuie să scoatem din mintea copiilor și să le spunem că pot orice, au nevoie doar de cunoștințe și putere de muncă, concentrare și dorință, dragoste și încredere.

Atunci când crezi că nu mai poți, trebuie să scoți din tine pofta nebună de a trăi, pofta de a schimba lumea și mai ales pofta de a face ceea ce îți place și atunci cu siguranță vei reuși.

Vă redau paragraful memorabil și vă invit să îl citiți cu mare atenție! Și într-adevăr, pentru Imperiul Britanic, Churchill a fost reușita lui. Dar despre teme de istorie, vorbim altă dată.

Soluția a treia: a lui Winston Churchill
si Vladimir Bukovsky

Ea se rezumă: în prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoți din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta.

În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: “Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani“.

Cu cât îți merge mai rău, cu cât sunt greutățile mai imense, cu cât ești mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică și rațională, cu cât cenușiul, întunerecul și vâscosul se intensifică, se puhăvesc și se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât ești mai dornic de luptă și cunoști un simțământ (crescând) de inexplicabilă și covârșitoare euforie.

Ești asaltat din toate părțile, cu forțe infinit mai tari ca ale tale: lupți. Te înfrâng: le sfidezi. Ești pierdut: ataci. (Așa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îți ascuți dinții și cuțitul, întinerești. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi și tu, fie chiar infinit mai puțin. Nu numai că nu deznădăjduiești, că nu te declari învins și răpus, dar și guști din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii și încerci o senzație de năvalnică, dementă voioșie.

Soluția aceasta, firește, presupune o tărie de caracter excepțională, o concepție militară a vieții, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voință de oțel înnobilat și o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune și un duh sportiv: să-ti placă bătalia în sine – încăierarea – mai mult decât succesul.

E și ea salutară și absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe masură ce ei te lovesc și-ți fac mai mult rău și-ți impun suferințe din ce în ce mai nedrepte și te încolțesc în locuri mai fără ieșire, tu te veselești mai tare, tu te întărești, tu întinerești!

Cu soluția Churchill se identifică și soluția Vladimir Bukovsky. Bukovsky povestește că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovsky urmează: n-am putut dormi de nerăbdare. Abia așteptam să se faca ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei și să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.

Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoție. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz și de a intra în ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunțat ori scris vreodată în lume. Și mă întreb – nu pretind ca e așa cum spun eu, nu, câtuși de puțin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori și cel puțin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spațiile, distanțele și sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci și catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aștri, comete, sateliți, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai știu eu ce, toate erele, toți eonii, toate timpurile și toate cuantumurile spațio-temporale și toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat ființă și există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.