Credința ca virtute și necesitate în viața noastră

Cuvântul credință are diferite înțelesuri. Astfel, uneori, credința este sinonimă cu părerea, certitudinea, încrederea, statornicia. Sensul credinței este însă în adevăr; ea este tendința activă despre adevăr. Lipsa de adevăr nimicește credința. Ea se deschide numai când are garanția adevărului, garanție izvorâtă de obicei din valoarea morală a persoanei în care crezi, dar și din alte elemente. Credința nu caută adevărul numai printre oameni, ci îl caută și dincolo de om și de lume, caută adevărul despre Dumnezeu. Ea vrea să i se descopre Dumnezeu, iar oamenii adesea înșală așteptările credinței, care vrea să evadeze din relativitate, pe când Dumnezeu este un suport nemincinos al ei. Dumnezeu este Adevărul însuși, căruia credința poate să-i acorde o adeziune deplină. Dorul credinței după absolut se realizează numai în Dumnezeu, în întâlnirea cu El.

Cum e posibilă întâlnirea aceasta dintre om și Dumnezeu? Oricât ar căuta, omul singur nu poate pătrunde în taina persoanei umane: pentru aceasta e nevoie ca sufletul semenului să se descopere din propria inițiativă celui ce-l solicită.

Cu atât mai mult, pentru a pătrunde în taina vieții divine, e nevoie ca Dumnezeu însuși să se descopere și să se comunice omului. Această descoperire a lui Dumnezeu se numește revelație. Dumnezeu s-a revelat și ni se revelează în diferite feluri: în natură, în întâmplările vieții, în suflet, în Vechiul și Noul Testament. Desăvârșita descoperire a lui Dumnezeu se află în Iisus Hristos, în care avem adevărul, revelația adevăratului Dumnezeu sau a vieții divine.

Întâlnirea omului cu Dumnezeu, cu Cuvântul lui Dumnezeu, grăit fie prin prooroci, fie prin Iisus Hristos– transmis prin Biserică– pune în mișcare dispoziția lui receptivă și naște adeziunea lui la această descoperire a dumnezeirii. Aceasta este credința împlinită.

În actul credinței, însă, Dumnezeu nu numai se descoperă și ne cheamă la comunicare cu El, ci și influențează asupra noastră prin har.

Capacitatea receptivă a omului față de realitățile nevăzute a fost slăbită datorită păcatului; sensibilitatea spiritului pentru această realitate a fost tocită. De aceea harul divin, puterea lui Dumnezeu se revarsă în suflet și trezește această sensibilitate, o înnoiește, o întărește, îi dă o nouă vigoare. Receptivitatea spiritului este regenerată prin har. De aceea harul este necesar pentru a face început în credință.

Harul luminează rațiunea, întărește voința, purifică simțămintele și ne face în stare să aderăm la descoperirea divină (să credem) și să rămânem într-însa. De aceea și credința este considerată un dar de la Dumnezeu. Harul nu constrânge; credința este tot o decizie liberă a omului de a urma chemării divine.

Credința este, deci, un fenomen teandric, adică un act în care se împletește elementul uman cu cel divin, capacitatea receptivă a spiritului cu harul divin, adeziunea spiritului la revelația divină.

Care este motivul care determină la credință? Motivul central este autoritatea lui Dumnezeu. El are o autoritate desăvârșită. În ceea ce-ți spune Dumnezeu poți să ai încredere absolută. El comunică adevărul. Iar Biserica, fiind însuflețită de Duhul Adevărului, este păstrătoare nesmintită a acestui adevăr. În actul credinței există și elemente intelectuale, voluntare, afective, într-o unitate armonică. Credința are elemente intelectuale pentru că ea este cunoașterea lui Dumnezeu; e o învățătură despre Dumnezeu și voia Lui, care ni se comunică și pe care o acceptăm. Rațiunea, pe de o parte, cercetează motivele de credință, pregătind astfel terenul pentru credință; pe de altă parte, după ce acceptă adevărurile revelate, le formulează, le sistematizează, le aprofundează. Credința nu e împotriva rațiunii, ci mai presus de ea. Rațiunea deci nu dezvoltă credința, ci stă în slujba ei.

Credința este si voință. Ea presupune o deliberare și o decizie liberă.Voința susține rațiunea în căutarea și în cercetarea ei și îi dă imboldul de a adera la revelația divină. Voința se decide și menține decizia.

Credința este și sentiment .E sentimentul infinitului, al măreției divine. Descoperirea lui Dumnezeu declanșează în om o gamă de sentimente variate și sublime. Sentimentul dă viață, căldură și intensitate credinței. Credința este poarta vieții veșnice. Ea trebuie să aibă următoarele însușiri:

Din punct de vedere al conținutului, să fie universală, adică să cuprindă toate adevărurile revelate de Dumnezeu și mărturisite de Biserică.
Din punct de vedere al certitudinii, să fie o convingere absolută, statornică și mărturisitoare.
Din punct de vedere al acțiunii, să fie vie și lucrătoare în dragoste.

Fiecare credincios ortodox este obligat să cunoască credința Bisericii Ortodoxe, din care face parte. Mijloacele de cultivare a credinței sunt: rugăciunea, participarea la sfintele slujbe, viața virtuoasă, meditația, repetarea deasă a actului de credință etc.

Astfel, credința devine un mijloc care luminează cugetul, întărește voința, purifică sentimentul, înălțând întreaga ființă a credinciosului spre Dumnezeu, fiind busola de orientare a vieții noastre spirituale.

Bibliografie

H. Rovența, Esența și rolul credinței în Teologie, București, 1932;
A. Sârbu, Credința și însemnătatea ei morală la Fericitul Augustin;
Clement C. Pavel, Psihologia credinței, București, 1941;