Dascăli și discipoli

Cei care educă copiii sunt demni de mai

multă onoare decât cei care le dau viață;

de aceea pe lângă viață, dăruiți copiilor

și arta de a trăi bine, educându-i!

                                   ( Aristotel)

”Despărțirea de cărțile de vrăji fusese o adevărată problemă pentru Harry, pentru că profesorii săi de la Hogwarts îi dăduseră o grămadă de teme pentru vacanță. Unul dintre eseuri, unul deosebit de afurisit despre  ”Poțiunile de micșorat ”, era pentru profesorul pe care Harry nu putea să-l sufere cel mai tare, Profesorul Plesneală. Sentimentul era reciproc și profesorul ar fi fost extraordinar de bucuros dacă ar fi avut o scuză ca să – l exmatriculeze pe Harry timp de o lună.” ( J. K. Rowling , Harry Potter – Prizonier la Azkaban)

Cât de plastic, dar in același timp realistic ne dezvăluie aici autoarea celebrelor romane, a căror eroi sunt mici discipoli ai unei școli de magie, relația dintre elev și profesor. Imaginea este arhicunoscută în toată lumea: avem profesori pe care-i iubim și avem profesori pe care-i detestăm. Culmea ironiei este că de cei din urmă ne aducem aminte  mai des decât de cei pe care i-am iubit. Desigur, experiențele negative rămân în subconștientul nostru mai mult timp și ne marchează mai profund.

Deseori ne punem noi profesorii întrebarea: ”Ce-ar trebui să facem ca să ajungem la sufletul și mintea elevului?” , întrebare la fel de dificilă precum originea universului. Orice curs de pedagogie, de psihopedagogie îți dă explicații și îndrumări seci chiar și atunci când îți prezintă cazuri concrete.

Concluzia mea este, după destul de mulți ani petrecuți în fața elevilor, că fiecare elev și fiecare generație este altfel, deci suntem nevoiți să schimbăm permanent modul de abordare.

Nu se poate întocmi un portret robot al profesorului care să fie iubit și ascultat de către discipolii lui, în cel mai bun caz am putea face o schiță de portret, am putea da unele repere care ar putea  servi ca ghid general de formare, dar în nici un caz soluția ideală.

Exigența și corectitudinea sunt elemente pe care ar trebui să ne bazăm în primul rând.  Dar acestea nu trebuie să rămână doar la nivelul de impunere, ci trebuie explicat elevului de ce actul educațional se bazează pe acestea.

Exigența trebuie să pornească de la atitudinea de respect al profesorului față de elev, în prezentarea corectă a datelor predate, dar mereu dublată de feed back , astfel încât să ne asigurăm , că nivelul și modul de explicare nu depășește nivelul de înțelegere a elevului.

Corectitudinea este o componentă esențială în definirea personalității elevului, mai ales în procesul de a se autoevalua. Greșelile nu trebuie considerate un lucru negativ, ci ca făcând parte din procesul învățării. Trebuie insistat asupra recunoașterii dar și  înțelegerii unei greșeli , de ce a fost făcută ( neatenție, insuficient de bine pregătit). Odată explicat sensul greșelii și corectării elevul începe să se corecteze singur și nu mai are tendința de se ascunde în spatele unor explicații nerealiste sau a se descuraja.

Unde face greșeala profesorul Plesneală? Chiar îl urăște pe Harry așa de mult? Aflăm din următoarele romane că această exigență și atitudine de răceală față de Harry era o modalitate de a-l pregăti pentru provocările la care va trebui singur să facă față.  Deci profesorul Plesneală este ceea ce elevii ar spune că este: ” un dur ”. Tot în continuare vom afla că această exigență împinsă până la maximum a dat rezultate, că Harry a fost bine pregătit pentru ceea ce îl aștepta.

Poate că ar fi mai bine să fim mai exigenți, să nu ne dorim să fim iubiți de copii, dar rezultatele noastre să fie pe măsură.

Nu cred în această variantă deși în cazul de sus aș fi acționat altfel.

Dar totuși elevii noștri nu trebuie să se confrunte cu provocări atât de dure ca Harry ,de aceea cred că ar trebui să lăsăm loc și afecțiunii. Dar cât?

Trebuie să ne aplecăm asupra copiilor cu dragoste și calm, dar fără să cădem în sentimentalism deșuet. Blândețea împletită cu  încrederea în potențialul copilului apropie profesorul de elev dar în același timp trebuie să se creeze  o distanță, distanță necesară pentru respect.

Nu trebuie să arătăm afecțiune doar pentru un singur elev, ci toți elevii trebuie să fie tratați egal, chiar dacă unii dintre ei nu sunt obișnuiți cu aceasta. Răspundem cu gesturile sau cuvintele de încurajare  de care au ei nevoie , cu o atitudine firească , familiară.

Pedepsim sau sancționăm ? Sau poate doar atragem atenția?

Acesta reprezintă din nou o piatră de încercare a pedagogului. Pedeapsa corporală a fost și este în continuare un flagel al educației. Din păcate este încă aplicată atât de către părinți cât și de unele cadre didactice.

 Jean Jacques Rousseau pune sub semnul întrebării această metodă chiar într-un moment al istoriei noastre comune când pedeapsa corporală era la ordinea zilei. Metoda lui de a educa în mijlocul naturii, de ai stârni curiozitatea copilului, reprezenta un pas înainte dar și unul înapoi. Un pas înainte deoarece revoluționa radical conceptele de atunci dar și un pas în urmă deoarece metoda sa fusese deja folosită în lumea antică , unde mentorul iniția discipolul în tainele lumii.

Ce frumos sună și cât de mult ne-am dori să fim și noi în ipostaza de mentori. Dar asta ar însemna un mentor la maxim cinci discipoli un sistem educațional unde profesorul își propune anumite teme de dezbătut și nu un sistem impus de un minister sau de o politică de stat.   Dar avem voie  să visăm.

Odată readusă în discuție pedagogia lipsită de violență, de absurditate , lumea modernă ia atitudine și încearcă să  creeze o școală bazată pe principiul : ”Elevul se află în mijlocul preocupării noastre!”

Și totuși prea multă libertate din partea elevului sau a copilului poate duce la o proastă înțelegere a libertății de care se bucură. Copiii crescuți într-un mod libertin se dovedesc adesea inapți pentru societatea care este structurată pe principii .

Disciplina  este un element de bază pentru un om echilibrat. Există un prerogativ pentru a educa un copil în spiritul unei discipline : ca persoana responsabilă cu disciplina să fie însăși disciplinată. Astfel ea poate apela la educație prin exemplu.

Disciplina nu trebuie impusă ci explicată! Aceasta este cheia unei aplicări corecte. Copilul trebuie să înțeleagă de ce trebuie să facă un lucru într-o anumită ordine, de ce nu este indicat să nu respecte anumite reguli stabilite de comun acord cu părțile implicate ( copilul/elevul și părintele/profesorul).

Ce facem dacă regulile sunt încălcate?  Pedepsim sau discutăm despre incident? Atragem atenția sau acționăm direct?

Acestea sunt adeseori dilemele unui bun pedagog.  Și dacă nu ne-am găsi în  această situație atunci înseamnă că nu ne-ar păsa .

Tactul unui pedagog rezolvă de obicei cu succes această dilemă . De aceea meseria noastră de pedagog cere foarte mult tact și un anumit simț al situației.

Pedeapsa ca și recompensa trebuie să meargă mână-n mână, dar nu trebuie făcut un exces din aceasta. Precum spune un vechi proverb: ” Moderația este cheia unei vieți echilibrate!” același lucru putem să aplicăm și în cadrul procesului educațional.

Un cuvânt de încheiere:  Iubește ceea ce faci și vei reuși !