Despre adevăr și minciună – Revista Didactica Genesis

“Minciuna este sâmburele care dă roade în toate pământurile, de aceea se poate cultiva cu atâta plăcere pretutindeni. Roadele ei însă sunt amare și seci.” (Vasile Conta)

Un talent care le lipsește multor oameni, cu excepția sociopaților, este cel de a spune minciuni fără a fi descoperiți imediat. Începând de la colțul de stradă unde se întâlnesc – din întâmplare sau intenționat – oameni care dezbat cele mai neimportante subiecte, până în cadrul Parlamentului și al Guvernului, cea mai frecventă formă de manifestare este minciuna.

Fie că recunoaștem sau nu, la un moment dat, fiecare dintre noi a trecut prin procesu de fabricare a unei minciuni. Unele minciuni au consecințe mai mari asupra noastră sau asupra celor din jurul nostru, alte minciuni au consecințe mai mici.

Există mai multe tipuri de minciuni, însă cele mai des întâlnite sunt:

Minciuna nevinovată (termenul englezesc este white lie). Această minciună are consecințe nesemnificative și nu afectează pe termen lung. Pe o scară de la 1 la 10, gravitatea acesteia atinge maxim treapta 2, fiind considerată nedăunătoare.
Minciunile din anunțurile publicitare (termenul englezesc este puffery). Spre exemplu, “cea mai bună calitate la un preț redus” sau “produsele noastre pot fi returnate în termen de zece zile lucrătoare dacă nu vă puteți convinge de beneficiile acestora. “
Minciuna spusă sub jurământ(termenul englezesc este perjury) – un martor, anchetat în cazul unei crime, poate considera că a spune adevărul pentru a favoriza acuzatul nu este tocmai bine pentru el, așa că, deși acesta a jurat că va spune numai și numai adevărul, poate minți ulterior, în favoarea lui.
Minciuna prin omisiune. Această minciună se manifestă atunci când omitem să spunem tot adevărul, fie că o facem intenționat sau nu.
Minciuna “fabricată” – atunci când o persoană susține un punct de vedere care pare plauzibil, dar în realitate, acea persoană nu deține cu adevărat informații cu referire la ceea ce susține cu înverșunare.
Sarcasmul- de asemenea, și acesta poate fi considerat a fi o formă a manifestării minciunii deoarece atunci când o persoană este sarcastică nu spune adevărul despre un anumit lucru/obiect, ci dimpotrivă, susține exact contrariul.
Minciunile pe care adulții le folosesc atunci când copiii acestora doresc să afle lucruri care nu sunt tocmai ușor de explicat pentru un copil de 5-6 ani. Spre exemplu, deja consacrata frază “Tu ai fost adus de către o barză în zbor!” (termenul englezesc este lie-to-children) .
Complimentele false – atunci când nu ne exprimăm opinia sinceră cu privire la aspectul unei persoane sau când ne displace un lucru, iar noi afirmăm contrariul doar de dragul unei anumite persoane.
Careful speaking- poate fi interpretat astfel : o anumită persoană nu dorește să divulge tot adevărul privind o informație anume.
Minciuna clasică (big lie) este caracterizată în principiu de ascunderea adevărului, devenind un stil de viață și manifestându-se din ce în mai des în viața celui care o folosește. La un moment dat, acesta nu mai face nici el însuși diferența dintre adevăr și minciunile iscosite.

Întrebarea de bază rămâne, chiar dacă am identificat tipurile de minciuni pe care oamenii le spun cel mai des: De ce mint oamenii? Uneori, este mai simplu să mințim decât să spunem adevărul. Este cutuma socială cea care ne determină să recurgem la minciună. Spre exemplu, la clasica întrebare ” Ce faci? ” , majoritatea răspundem “Bine”, deși, poate nu ne simțim atât de bine. De ce preferăm să spunem că facem bine, chiar dacă nu e așa? Păi….. pentru că nu întotdeauna persoana care ne întreabă ce facem este cea cu care ne dorim să intrăm în detalii despre felul în care ne simțim sau căreia să-i explicăm de ce nu facem atât de bine. Mai mult decât atât, copiii noștri ne simt că nu facem bine și devin confuzi atunci când spunem adulților din jurul nostru că facem bine; ei nu înțeleg de ce spunem că facem bine, chiar dacă nu e așa. Practic, inconștient, le transmitem mesajul că e în regulă să minți, pentru că e mai simplu…..cel puțin câteodată.

Să înveți să spui atât adevărul, cât și minciuni, face parte din procesul natural de dezvoltare al oricărui copil. Copiii, precum și adulții, mint în diferite situații și au diferite motivații pentru minciunile pe care le spun: fie pentru a scăpa de anumite repercursiuni/ pedepse, fie pentru a testa reacțiile celor din jurul lor sau pentru a manipula persoanele din jurul lor, fie pentru a obține ceea ce vor și nu pot obține altfel, sau pentru a atrage atenția adulților din jurul lor.

În calitate de părinte mă întreb următoarele:

ce fac / cum reacționez când observ/ simt că cel mic mă minte sau minte pe altcineva;
cum îmi încurajez copilul să fie sincer;
este bine să – mi învăț copilul să fie sincer, indiferent de situație sau de persoană?
Ce fac / cum reacționez când observ/ simt că cel mic mă minte sau minte pe altcineva?

Încep prin a-mi explica din ce cauză simte nevoia să mintă – este pentru a atrage atenția mea, ca părinte, asupra lui sau este pentru că a conștientizat că a făcut o greșeală gravă și dorește să evite consecințele? Ce mesaj încearcă să-mi transmită prin faptele sale? Astfel de întrebări sunt importante pentru mine ca părinte; ele cer, însă, un exercițiu de introspecție , de sinceritate cu mine însămi și de conștientizare a propriilor reacții, reacții ce ar fi putut determina copilul să reacționeze în felul acesta. Pe urmă, e recomandabil să-i spunem copilului cât de mult apreciem faptul că este sincer.

Cum îmi încurajez copilul să fie sincer?

Îmi încurajez copilul să fie sincer atunci când eu sunt sinceră cu el, atunci când subliniez cât de mult apreciez faptul că a fost sincer cu mine și chiar îi mulțumesc pentru curajul de care a dat dovadă spunând adevărul.

Îmi încurajez copilul să fie sincer atunci când nu îl pedepsesc dacă l-am prins “cu mâța-n sac” (dacă greșeala este minoră). Copiii nu învață valoarea de a spune adevărul prin pedeapsă. Onestitatea trebuie încurajată, iar copilului îi trebuie timp să exerseze pentru a învăța să spună adevărul.

E bine să evităm să oferim copiilor contexte care să determine să mintă pentru a evita situațiile neplăcute. Spre exemplu, atunci când am observat o situație în care copilul a făcut o boacănă, prefer să-i spun că am vazut ce a făcut, să-i explic unde a greșit si mă ofer să-l ajut pentru a repara greșeala. Acest tip de abordare consolidează relația copil – adult /părinte / cadru didactic.

Ca adulți, avem tendința să-i criticăm mult pe copii, sub falsa impresie că în felul acesta îi ajutăm să se formeze, să devină adulți responsabili. Nimic mai fals. Critica repetată este cu siguranță o metodă foarte bună să distrugem încrederea copilului în el însuși. Nouă, în calitate de adulți, ne place să fim apreciați. De ce avem oare impresia că cei mici nu au nevoie de această apreciere? Uităm cât de bine îi facem să se simtă când le spunem că sunt grozavi – cu defectele pe care le au – pentru că, până la urmă, și acestea ne definesc și ne întregesc!

Este bine să – mi învăț copilul să fie sincer, indiferent de situație sau de persoană?

” Est modus in rebus!” spune un dicton latin. Cred că este important ca fiecare copil – adult în devenire – să-și formeze deprinderea de a învăța să spună adevărul. Însă, e necesar să învețe cu cine să facă acest lucru, în ce măsură, dar mai ales în ce momente. Pentru că nu toată lumea dorește să audă adevărul – deoarece acesta poate deranja și în felul acesta se poate strica o relație de prietenie . Părerea mea este că e important să-mi învăț copilul să spună adevărul, explicându-i, totodată, și aceste situații, oferindu-i exemple concrete din viața mea sau din povești / fabule.