Despre lucrurile simple
“Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul și armonia ei o fac să rodească și pe o altă dimensiune a vieții, aceea a orizontului deschis. Sensul vieții este prins mai ușor și mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează legătura directă cu viața, are, totodată, simțul realității aparente și tainice. A fi simplu înseamnă a fi în viață, a fi în viață înseamnă a-i trăi și cunoaște sensurile. Sensul vieții nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăiește cu ochii în distanțele mari ale lumii. …. Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate și echilibru interior. ” (Ernest Bernea – Îndemn la simplitate)
Am început cu acest fragment despre simplitate pentru că, uneori, din dorința de a fi cât mai moderni, reușim să ne complicăm existența din toate punctele de vedere, pe toate planurile – pe plan social, personal și profesional. Muncim mai mult ca să avem mai mult, însă fără să avem neapărat nevoie de mai mult, investim mai mult timp în a obține mai mult, însă fără a avea un real succes, întrucât tindem să petrecem mai mult timp acordînd atenție lucrurilor care nu sunt realmente importante în viața noastră, neglijând aspectele cu adevărat importante, familia fiind unul dintre acestea. E necesar să ne găsim echilibrul interior, întrucât liniștea interioară este cea care dă tonul relațiilor cu cei din jurul nostru. De aceea, regula de bază, “vintage” și totodată modernă, este “keep it short and simple” (păstrează totul scurt și simplu) sau “less is more” (puțin este mai mult).
În ceea ce mă privește, acestă regulă se aplică și în cazul predării limbii engleze. Informațiile trebuie prezentate treptat, respectând particularitățile de vârstă ale copiilor, dar și preferințele lor. Mai este un aspect la fel de important: pentru ca elevul să se dezvolte cât mai armonios atât din punct de vedere cognitiv, cât și academic, este necesar ca el să fie stimulat, provocat – “eu + 1” (ceea ce sunt eu / cât știu eu + elementul de noutate). Dacă e să mă gândesc la elevii cu care am lucrat de-a lungul anilor, aceste două reguli – “eu + 1” și “puțin este mai mult ” s-au adeverit în totalitate și au cântarit mult în dezvoltarea lor. Fie că fac lucru în perechi, fie că lucrează individual, fie că lucrează în echipă, aceste două reguli reprezintă nucleul în jurul cărora îmi gândesc și organizez activitățile.
Ca profesor, este important să-mi cunosc elevii, atât din punct de vedere al personalității, cât și din punct de vedere al nivelului academic, așa cum este important să ne cunoaștem pe noi înșine. Pentru mine este la fel de important să le transmit – și mai ales să-i fac să înțeleagă și să simtă că sunt acceptați așa cum sunt, cu calitățile și defectele fiecăruia. Nu trebuie să uităm că pentru copii noi suntem un exemplu, iar exemplul personal nu numai că este cel mai bun “manual” pentru copil, dar este și mai convingător decât toate cuvintele. Nu trebuie să uităm că în această relație, lucrurile cele mai complicate pot avea răspunsuri simple. Voi da aici un exemplu concludent:”O familie are un copil de 16 ani. Copilul are un păr frumos și lung, care nu își are locul în situția de față, și anume elev în clasa a IX-a. Deja și-a format obiceiul de a-și da bretonul de pe frunte dând din cap. După numeroasele reproșuri și somații, toate inutile, dirigintele i-a scăzut nota la purtare. Copilul are acum statut de băiat rău: nu-și mai face temele, deranjează orele, este impertinent față de profesori. Cu alte cuvinte, face tot ce poate să-și mențină locul în anturajul său, unde nu poate ieși în evidență decât astfel. Tatăl explică acestea cu multă nedumerire și cu vădită îngrijorare, întrucât atât lui, cât și soției dumnealui, le-a plăcut cartea, devenind, astfel, oameni muncitori, care și-au făcut un rost în viață. Nici unul dintre ei nu înțelege de ce copilul lor se comportă astfel, având în vedere că ei nu au avut un astfel de comportament. Din acest motiv se ceartă veșnic cu el, întrucât acesta nu mai este copilul lor de altă dată. Trebuie menționat că fiul seamănă foarte bine cu tatăl – păr lung până la umeri, blond, prins în coadă la spate. Astfel, am găsit răspunsul la problema părinților: copilul își adoră tatăl și nu își dorește decât să semene cu acesta. Tatăl este sfătuit să se tundă el primul, ca să dea un exemplu. Este un părinte iubitor și acceptă, de dragul copilului, să se tundă, deși e puțin reticent. Crede că problema cu școala este mult prea mare ca să se rezolve atât de simplu. Merge la frizer “ca să o-ncerc și pe asta”. Copilul îl însoțește neîncrezător. Când frizerul își bagă foarfecele în părul tatălui său, acesta exclamă în culmea uimirii: “Ai făcut tu asta pentru mine?!” Tatăl confirmă. Copilul se urcă singur pe scaun și se dă de bunăvoie pe mâna frizerului. Ies amândoi mândri unul de celălalt nevoie mare. Tatăl e din nou eroul copilului său. Degeaba i se tot spusese copilului că învață pentru el și nu pentru altcineva. Un copil nu are nevoie de teorie, ci de exemple concrete de urmat. Băiatul se străduia din răsputeri să semene tatălui său, mai întâi ca stil, abia pe urmă ca preocupări. În cazul lor, o nouă frizură – una “cuminte” de data aceasta- a fost începutul unei noi prietenii și momentul de inflexiune pentru atitudinea copilului față de școală.” (Petrea, I. – Și tu poți fi supernanny, Editura Trei)