CUM AM DEVENIT PROFESOR DE MATEMATICĂ
Mi se întâmplă frecvent ca elevii să mă întrebe de ce m-am făcut profesor de matematică. “Pentru că mi-a plăcut matematica”, le răspund eu. ”Și când v-ați hotărât să vă faceți profesor?”. “Ei bine, asta este o altă poveste”, le răspund.
Adevărul este că încă de mică mi-a plăcut matematica, începând cu problemele de logică pe care mi le formula bunicul meu, continuând apoi, în primii ani de școală, cu probleme complicate care îmi stârneau curiozitatea și din care încercam să deprind noi metode și raționamente pe care să le aplic ulterior în alte probleme. Petreceam mult timp făcând asta, iar când reușeam să rezolv câte o problemă de dificultate ridicată, dată la concursuri, echivala cu tot timpul pe care îl puteam folosi jucându-mă afară cu ceilalți copii.
Intrând apoi la un liceu foarte bun cu profil matematică-informatică, pasiunea mea pentru această disciplină s-a dezvoltat și perfecționat continuu. Ajunsă în clasa a 12-a mă aflam în momentul în care trebuia sa-mi aleg facultatea la care mi-ar fi plăcut să devin studentă și care urma să-mi traseze, irevocabil, drumul în viață. Presiunea era cu atât mai mare cu cât majoritatea dintre noi, eu și colegii mei învățam foarte bine și așteptările erau mari. Așa că am început fiecare să ne formulăm opțiunile, care erau dintre cele mai ambițioase și variate: Politehnica, ASE, Jurnalism, Medicină, Drept. Discutam pe marginea acestui subiect iar eu am spus că mi-aș dori să devin profesor de matematică, asemeni doamnei dirigintă, care era profesor de matematică și pe care o admiram. Reacțiile colegilor, care îmi erau de altfel și prieteni, alături de care mă maturizasem în decursul celor patru ani au fost diverse. “Nu, mai bine urmezi Politehnica sau ASE-ul, dacă tot vrei să continui cu matematica?”. Câțiva dintre colegi, care îmi intuiseră intențiile în urma discuțiilor noastre așteptau parcă un fel de confirmare a mea că asta îmi doream și într-un fel au presimțit bine, pentru că hotărârea era luată demult.
Prejudecățile pe care mulți le aveau trebuiau să nu-mi afecteze încrederea ca am ales ceea ce îmi doream, iar asta a fost ca un test pe care urma să-l trec cu brio. Drumul facultății a fost unul lung, deloc ușor, presărat cu ore multe de studiu, examene, însă nicidecum plictisitor sau neinteresant. Pot spune că a fost o întreagă aventură în care am avut alături oameni remarcabili, începând de la profesori până la colegi și care mi-au rămas în suflet și în minte. Poate că încă un test pe care a trebuit să-l trec a fost practica pedagogică la licee foarte bune din București care mi-a întărit convingerea ca nu există meserie mai frumoasă decat cea de profesor, când inspiri și clădești în fiecare zi. Am auzit recent o comparație extraordinară care spunea că un profesor este asemeni unui bijutier, care dintr-o rocă neprelucrată reușește să șlefuiască un diamant.
Unul dintre scriitorii mei preferati, Ralph Waldo Emerson, spunea “Nu merge unde te duce drumul, mergi pe unde nu există drum și lasă o urmă.”. Este un citat care are menirea sa inspire încrederea necesară.