Dreptul la diversitate
Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în țara noastră în ultima vreme și totul confirmă că acestea vor continua într-un ritm tot mai accelerat.
Grădinița, ca instituție de educație, formare și orientare trebuie să reacționeze, în concordanță cu tendințele evoluției societății, prin adaptarea conținuturilor, structurii și funcțiilor sale, în vederea pregătirii copiilor pentru școală și integrării sociale rapide a acestora. De aceea, grădinița trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru valorificarea maximă a fiecărui copil, prin stimularea intelectuală a aptitudinilor și atitudinilor, a trăsăturilor de personalitate.
Unul dintre cele mai actuale concepte ale societății de astăzi este educația diferențiată și personalizată a copiilor, ca un răspuns al școlii la problematica complexă anterior schițată. Dacă mult timp copilul a trebuit să se adapteze la cerințele grădiniței și școlii, astăzi este din ce în ce mai evident că școala este cea care trebuie să se plieze, să se adapteze nevoilor copilului. Educația centrată pe copil – iată unul dintre răspunsurile la întrebarea ,,Ce facem pentru copilul nostru?”.
În sprijinul abordării diferențiate a copiilor vin o serie de documente legislative la nivel mondial, precum: ,,Convenția Internațională privind Drepturile Copilului”, ,,Declarația Universală a Drepturilor Omului”, Legea Învățământului, alte articole de lege din legislația mondială. Toate, la unison, exprimă dreptul copilului de a fi tratat în așa fel încât să i se asigure o dezvoltare armonioasă, în funcție de personalitatea fiecăruia.
Pentru a centra conținuturile învățării pe copil trebuie, în primul rând, să-i cunoștem particularitățile psihofiziologice, ceea ce înseamnă cunoașterea temperamentului, nivelul de priceperi și deprinderi, interesele, potențialul intelectual, trăsăturile de personalitate etc. Foarte importantă este și cunoașterea eredității socio-culturale cu care copilul vine din familie.
Respectarea diferențelor individuale trebuie să ducă la tratarea diferențiată a copiilor, la crearea unor situații de învățare care să permită progresul copilului, pe diferite căi, prin realizarea acelorași obiective. Practic, trebuie create situații de învățare care să determine o participare activă a copilului în procesul de învățare prin interacțiuni directe.
Sistemul de modalități adoptate în vederea diferențierii instruirii constă în combinații variabile ale factorilor care definesc procesul didactic și anume:
- conținutul instrucției cu efecte asupra structurii sistemului preșcolar ;
- modul de grupare a preșcolarilor;
- timpul sau ritmul de lucru;
- metodele de lucru: combinațiile cele mai frecvente, justificate logic și metodic sunt:
- variații în conținutul structurii și ritmului de lucru;
- același conținut, dar timp variabil;
- același ritm de lucru, dar conținut diferit ca volum și complexitate;
- grupări variate de copii, însoțite de variații asupra conținutului și a timpului;
- e) variabilitatea metodelor de lucru și a modalităților de realizare a conținutului activităților.
Concluzionând, iată ce putem face pentru fiecare copil:
- să-i asigurăm o educație diferențiată și personalizată;
- să organizăm situațiile de învățare, care să determine o participare activă, să ducă la o învățare pe cont propriu;
- pentru că există stiluri de învățare diferite, să implicăm copiii în acte de instruire diferențiate.
Unul dintre stilurile mult clamate în prezent este învățarea individualizată, care presupune proiectarea și realizarea activităților didactice în funcție de particularitățile individuale ale copiilor. Trebuie individualizate nu doar conținuturile, ci și obiectivele operaționale, mijloacele de învățământ, dar și metodele de predare-învățare-evaluare-autoevaluare.
Într-o grupă sunt copii care, datorită mediului în care trăiesc, au multe cunoștințe despre o temă dată, alții au cunoștințe medii sau deloc. De aceea stabilim conținuturile aceleiași teme în funcție de aceste criterii. Sunt preșcolari care au nevoie de suport vizual ori doar lingvistic, așa că folosim mijloace de învățământ și materiale didactice variate și de bună calitate. În funcție de toate acestea stabilim și itemii de evaluare și determinăm actul de autoevaluare, în care copilul stabilește singur ce a înțeles, ce mai dorește să știe despre tema dată.
Procedând în acest fel, vom respecta dreptul la diversitate, vom acorda șanse egale tuturor copiilor, prin recunoașterea diferențelor de capacitate, care poate fi înăscută sau dobândită și vom asigura egalitatea accesului la educație, în funcție de aptitudinile și nevoile individuale.
Acest stil de învățare prezintă avantajul recuperării rapide a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor pe care copilul nu le posedă, sau, după caz, prin lucru individual, copiii cu capacități mai înalte pot învăța și lucra mai mult, nu sunt înfrânați, ținuți în loc de restul grupei.
Ca și dezavantaje, pot remarca instalarea unor relații de competiție neloială, lipsa comunicării cu ceilalți copii.
Un al doilea stil de învățare este cel prin cooperare, care presupune:
- un scop comun pentru toți membrii echipei;
- o structurare bună a grupului, conform inteligențelor multiple ale membrilor săi;
- valorificarea experienței fiecărui individ.
Deviza învățării prin cooperare ar putea fi : ,,învățați împreună, aplicați singuri!”
Conform noilor cercetări pedagogice, acest stil de învățare are o mulțime de
avantaje, printre care: este valorificat potențialul fiecărui copil; copiii se completează unul pe celălalt, fără a lăsa loc competiției în grup; fiecare membru al grupului se simte util prin ceea ce știe și este capabil să facă; socializarea este mai puternică și se leagă prietenii de durată; crește respectul față de sine; se îmbunătățesc performanțele memoriei și creației; sporește randamentul procesului de învățare.
Referindu-mă la condițiile concrete din grupa mea, pot spune că acest stil de învățare este foarte potrivit, pentru că fiecare membru al grupurilor formate are diferite competențe, poate face ceva diferit de ceilalți. Am grijă totdeauna să găsesc alte modalități de constituire a grupurilor, dar să existe un echilibru între ele din toate punctele de vedere.
Există și unele dezavantaje, cum ar fi: copiii cu personalitate mai puternică au tendința să domine grupul, prin impunerea regulilor propri; copiii mai timizi sau mai comozi se lasă dominați, devin simpli spectatori ai actului didactic.
Aici intervine măiestria educatoarei: dacă posedă știința de a îmbina armonios inteligențele multiple ale copiilor, de a distribui sarcini fiecărui copil după capacitate și interes, de a folosi strategii diferențiate, învățarea prin cooperare dă roade bune.
Cele două stiluri de învățare trebuie combinate, urmând principiul ,,Să dai și să ceri orice copilului, dar nu oricând și oricum, ci fiecăruia după posibilitate și interes”
Bibliografie:
* Ionescu, M. 2003, Instrucție și educație, Garamond S.R.L., Cluj-Napoca
* Andruszkiewich, M., 2007, Educația incluzivă. Concepte, politici și activități în școala incluzivă, E.D.P., R.A.București