Eu, un educabil
Suntem în plină abundență a teoriilor despre influența mediului, despre ereditate, despre ponderea procentuală a influențelor într-o anumită paradigmă de analiză a dezvoltării personalității umane. Țin minte că, în primele mele cercetări, acum mulți ani, când am auzit pentru prima oara termenul ”educabil”, am zâmbit cu o stânjeneală naivă, cu sentimentul că cineva sau ceva tocmai mă pusese la locul meu, într-un șir statistic de posibilități, pe scara dezvoltării umane, iar toate visurile, aspirațiile, zbuciumul și trăirile mele erau deodată ridiculizate printr-o explicație simplă: ești un educabil printre alți educabili, cu manifestări explicabile în funcție de familia, mediul și școala cu care ai avut legături. Toate aceste informații îmi erau cunoscute, prin parametrii obișnuiți ai simplei reflectări, aceea care te ajută să înțelegi, încă de la vârsta copilăriei, că granițele lumii nu se închid acolo unde se termină strada, cartierul, țara, continentul tău. Dar ce anume din sonoritatea acestui termen- educabil- a dus la acest sentiment al meu de ”ușurătate a ființei”, vorba lui Kundera? Cert este că ne-muzicalitatea lui intrigantă mi-a dat încă un imbold spre cercetarea posibilităților de îmbunatățire a propriei variante, de ieșire din ”îmbeznare”. Am descoperit că există trei mari direcții istorice ale abordării dezvoltării personalității umane, anume una organicistă de pe vremea lui Platon și Aristotel, care atribuie dezvoltării genetice întreaga definiție a individului- mă gândesc că la vremea aceea sensul cuvântului ”educabil” avea un sens destul de diferit-, abordarea mencanicistă- prin care teoreticieni ca Locke, Skinner și Bandura au dorit să arate că mediul poate avea o asemenea influență în dezvoltarea umană, încât, prin strategii psihologice, poți transforma un individ, aparent limitat, în cel mai de seamă reprezentant al gândirii- aștia, da, educabili- și abordarea zilelor noastre, interacționistă, dezvoltată de Freud și mai târziu de Vigotsky și mulți alți teoreticieni, care atribuie o pondere mai mare sau mai mică factorilor amintiți, dar fără a continua o direcție exclusivistă și punând educația într-un rol definitoriu.
In privința influenței factorilor ereditari, este fără îndoială o realitate să constatăm transmiterea trăsăturilor anatomo-morfologice de la părinți la copii. Nevoia de cercetare s-a conturat însă în jurul definirii eredității inteligenței, pe care primii exponenți o atribuiau exclusiv moștenirii genetice, combatanții lor o considerau perfect modelabilă, iar viziunea actuală, denumită și realistă, atribuie un rol important factorilor genetici, la nivelul inteligenței, chiar dacă valorizează mai mult influența educației. De altfel, au existat și exemple concrete în susținerea acestei teorii, prin analizarea existenței unor date relevante în istoricul dezvoltării unor anume familii- de pilda, in familia lui Bach au existat 15 compozitori, iar înzestrarea muzicală a multora dintre membrii familiei era evidentă, așa cum au existat exemple și în sfera științei sau a literaturii.
Dacă vom analiza capacitatea de transmitere a informațiilor, limbajul, cunoștințele acumulate ale multora dintre semenii noștri, vom observa lesne că este vorba de influența mediului. Cercetătorii au împărțit efectele în funcție de mai multe categorisiri, referitoare la mediul proximal și mediul distal, la influența directă și indirectă, în prima situație fiind vorba de climă, alimentație etc., pe când în a doua despre posibilitățile de învățare, nivel de trai, cultură, iar una dintre cele mai importante clasificări moderne se referă la mediul intern și cel extern. Multă vreme importanța mediului intern a fost tratată cu scepticism și cu ironie, o viață intrauterină sănătoasă a fătului fiind pusă exclusiv pe seama condiției medicale favorabile a mamei și pe excluderea consumului de substanțe nocive- alcool, droguri- însă factorul afectivității, respectul față de unicitatea dezvoltării ființei umane au ocupat locuri secundare. Din ce în ce mai multe studii au alocat spațiu de cercetare generos sublinierii imporrtanței mediului intern în dezvoltarea personalității, iar înțelegerea factorilor ce țin de mediul extern a devenit astfel mai complexă. Din definițiile mediului extern, una dintre cele mai importante rămâne cea a mediului social, susținută de experimentele și exemplele înșiruite de-a lungul anilor, între care, cele mai renumite și cele mai dramatice sunt cele ale copiilor sălbatici, izolați de comunitatea umană, care au deprins trăsăturile de comportament ale animalelor adoptive.
Ajungem, făcând un pas înainte pe scara dezvoltării personalității, la influnțele unui mediu îmbogățit versus un mediu săracit- din toate punctele de vedere- deprimare materială versus abundență, dar și, foarte important, bogăție afectivă versus răceală, ostilitate, singurătate. Într-un singur cuvânt, putem numi această prefigurare analitică- educație. Dezvoltarea psihoindividuală depinde în societatea zilelor noastre de educație. Dintre toate palierele dezvoltării la care contribuie educația, educația formală, de obicei realizată în școli, este cea mai vizibilă, cea mai ușor definibilă, iar în ultimii ani și cea mai blamată și supusă unei diversități a opiniilor, în privința celor mai bune căi de dezvoltare. Timp de 10-20 de ani, copilul, adolescentul, adultul se formează într-un sistem de cunoștințe și valori, pe care școala, an de an, deceniu după deceniu, le împachetează după nevoile vârstelor, ale vremurilor și ale preferințelor personale. Au fost lansate teorii noi despre inteligență, metode psiho-pedagogice, pe care le numim moderne și care îi tratează pe așa zișii educabili în interiorul propriului univers, ținând seama de ritmul de dezvoltare, de sistemul motivațional și de ritmul interior al fiecăruia. Am început să ezităm pe calea certitudinilor, să evităm să mergem pe drumuri cu șine prea adânci, de pe care ieșim greu și să vrem să înțelegem cât mai bine direcția în care ne îndreptăm. Uneori această dorință este atât de puternică, încât ne inventăm o direcție.