Educația artistică plastică – între formarea personalității și formarea gustului estetic

”Arta «vorbește» celui care a învățat să o asculte;
arta emoționează în măsura în care receptorul
are gradul de instrucție necesar pentru a o înțelege
și pentru a fi emoționat.” [1]                                        

 

Secolul XXI este influențat puternic de o explozie a artei, în general, și a artei plastice, în specilal. Toată viața contemporană este ghidată după cele două mari coordonate: esteticul și kitsch-ul.

Dacă cea de-a două categorie apare din lipsa de interes pentru artă, dintr-o pregătire și o viziune superficială a unor așa-ziși ”artiști”, prima categorie, cea a esteticului[2], a generat încă din Antichitate o dimensiune a formării personalității umane.

Educația, în sens general, este ”ansamblul acțiunilor și influențelor exercitate de o ființă umană asupra altei ființe umane, în principiu de către un adult asupra unui tânăr, și orientate către un scop care constă în formarea în ființa tânără a tuturor dispozițiilor corespunzând scopurilor cărora ajunsă la maturitate, ea este destinată.”[3] – R. Hubert.

O formă importantă a educației este educația estetică. În Antichitate aceasta era compusă din: literatură, muzică, artele dramatice, pictură și sculptura. În perioada contemporană, însă, dintre toate acestea a rămas, în domeniul educației estetice, doar arta plastică.

Arta plastică este esențială în dezvoltarea psihico-socială armonioasă a copilului. Educația artistică prezintă două obiective majore în educație:

  • ”formarea capacității de a percepe și de a aprecia valorile estetice.”[4]Aici se poate discuta despre două ipostaze: formarea ”consumatorului” de artă și cea a ”interpretului” de artă;
  • și creația în artă.

În prima categorie intră majoritatea copiilor, dar și a oamenilor. În cea de-a doua categorie intră cei care au aptitudini deosebite în domeniul artistic.

Educația artistică plastică integrată în educația de tip formal, nu își propune doar formarea artiștilor plastici, ci mai ales dezvoltarea gustului estetic, dar și o educație în vederea înțelegerii mesajului operelor de artă.

Pentru clasele primare, educația artistică plastică, sau așa cum este ea numită de specialiști, alfabetizarea vizualo-tactilă, presupune ”o acțiune sistematică, teoretică și practică de a face accesibilă fiecărui individ, principalele elemente de limbaj și de tehnică specifice picturii, graficii etc, pe scurt artelor plastice”[5].

Din clasele primare, copilului i se dezvoltă ”funcția plastică” a cortexului, contribuind la formarea unei gândiri sensibile, logice și sistematice, prin ”acumularea bazelor limbajului și a tehnicilor artelor vizuale”.[6]

În același timp printr-un dat genetic, se poate vorbi despre existența unei manifestări a artei. Plecând de la vârste fragede, 2-3 ani, copilul folosește exprimarea plastică, mai întâi prin culoare.[7]

Ajungând mai târziu în mediul școlar, educația artistică plastică este realizată sub tipul educației formale. Acest tip de educaței se realizează în mod sistematic, structurat și sub o atentă supraveghere a învățătorului / profesorului.

În prezent orele de educație artistică plastică sunt din ce în ce mai puține, Programele de învățământ alocând una, maxim două ore de educație artistică plastică, pe săptămână, pentru clasele V – VIII. Timpul foarte scurt devine astfel dușmanul educării esteice a copilului – profesorul văzând-se nevoit să reducă la maximum orele de teorie, acestea realizându-se în paralel cu partea practică. Din această problematică, copilul nu asimilează și partea teoretică atât de necesară, concentrarea sa fiind cu precădere îndreptată spre partea practică a orei. Din acest motiv, ei pot deveni cu ușurință consumatori – și din păcate, de cele mai multe ori, ”creatori” ai kitsch-ului artistic.

Pe fondul acestei lipse de educație estetică de calitate, în școli s-au dezvoltat programe de educație artistică plastică dar și programe de creativitate pentru copiii din învățământul general. Acest tip de educație este una nonformală

Educația nonformală este relativ nouă în sfera educației românești. Acest tip de educație ”se referă la totalitatea activităților educative desfășurate în afara programului instituționalizat, activități care au un caracter opțional sau facultativ”.[8]

Față de educația formală – educația oferită în școală – care este mult mai rigidă, educația nonformală are următoarele trăsături: ”varietatea conținuturilor, flexibilitatea în abordarea acestora, caracterul opțional, implicarea copilului în organizarea și desfășurarea actului educativ”.[9]

În afara aceste educații nonformale se pot realiza și programe de creativitate pentru copii.

Conceptul de creativitate prezintă un fenomen complex al fiecrei ființe umane, chiar dacă acest lucru nu se realizează în domeniul artei. Creativitatea este ”capacitatea de a imagina răspunsuri la probleme, de a elabora soluții inedite și originale”.[10] – E. Limbos

Din punct de vedere al psihologiei, creativitatea este strâns legată de inteligență.[11]

În domeniul creativității artistice, cercetătorii sunt împărțiți în două categorii:

  • o primă categorie consideră creativitatea ca o supradotare, o înaltă performanță intelectuală;
  • iar o a doua categorie consideră creativitatea o simplă aptitudine.

Cunoscând toate acestea putem conchide faptul că această parte a personalității poate fi educată, se poate dezvolta, prin exerciții artistice plastice, care să le stimuleze copiilor imaginația.

În didactica de specialitate există diferite metode prin care este stimulată creativitatea. Astfel avem: exercițiul – joc, jocul, exercițiul, compoziția – joc. În cadrul acestora gândirea copilului este antrenată de profesorul de specialitate prin întrebări, cum ar fi: ”de ce…?”, ”pentru ce…?” etc.

Toate acestea: educația formală – artistico plastică -, educația nonformală și programele de creativitate pot dezvolta personalitatea copilului.[12] Personalitatea copilului va fi una mult mai complexă, la finele orelor de Educație plastică, deoarece această materie îl va face pe copil, viitorul tânăr, să gândească logic, sistematic, să abstractizeze noțiunile dobândite, să organizeze suprafețe bi sau tridimensionale, să problematizeze anumite aspecte din cadrul orelor / temelor plastice, să coreleze noțiuni dobândite la orele de Educație plastică, cu noțiuni din alte domenii – cum ar fi Istoria, Muzica, Literatura etc. De asemenea, teoria culorilor va fi și ea foarte importantă pentru viața socială și familială a tânărului.

La toate acestea se adaugă răbdarea pe care copilul va învăța să o cultive, răbdare care va contribui la buna dezvoltare pe plan socio-profesional. Ultimele aspecte care vor contribui la dezvoltarea tânărului vor fi: formarea – sau, mai bine spus, consolidarea – unei vaste culturi generale, formarea copilului / a tânărului ca potențial colecționar de artă, dar și formarea unui gust estetic pentru arta de bună calitate, astfel fenomenul kitsch rducânduse foarte mult.

 

Bibliografie

  1. BERGER, René, Descoperirea picturii, volumul I, Editura Meridiane, București, 1975;
  2. JIGĂU, M., Copiii supradotați, Editura Societății Știință și Tehnică, București, 1994;
  3. MOMANU, Mariana, Teodor COSMA, Educația: caracteristici, ipostaze, dimensiuni. În Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, (coordonator Constantin Cucoș), ediția a III-a, editura Polirom, Iași, 2009;
  4. SĂLĂVĂSTRU, Dorina, Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004;
  5. ȘUȘALĂ, Ion, Ovidiu BĂRBULESCU, Dicționar de artă. Termeni de atelier, Editura Sigma, București, 1993;
  6. ȘUȘALĂ, Ion, Gheorghe PETRE, Educația vizuală de bază. Sinteze pentru examenele de absolvire, definitivare și titularizare, Editura Humanitas, București, 2009.

 

[1]René Berger, Descoperirea picturii, volumul I, editura Meridiane, București, 1975, p. 136.

[2]Etimologic cuvântul estetică provine din limba greacă, aisthesis, aistheti-kos, făcând referire la sensibil, plăcut, frumos

[3]Mariana Momanu și Teodor Cosma, Educația: caracteristici, ipostaze, dimensiuni. În Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, (coordonator Constantin Cucoș), ediția a III-a, editura Polirom, Iași, 2009, p. 105.

[4]Idem, p. 119.

[5]Ion Șușală și Ovidiu Bărbulescu, Dicționar de artă. Termeni de atelier, editura Sigma, București, 1993, p. 14.

[6]Ion Șușală și Gheorghe Petre, Educația vizuală de bază. Sinteze pentru examenele de absolvire, definitivare și titularizare, editura Humanitas, București, 2009, p. 126.

[7]Idem, p. 10.

[8]Mariana Momanu și Teodor Cosma, Educația: caracteristici, ipostaze, dimensiuni. În Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, (coordonator Constantin Cucoș), ediția a III-a, editura Polirom, Iași, 2009, p. 107.

[9]Ibidem.

[10]Dorina Sălăvăstru, Psihologia educației, editura Polirom, Iași, 2004, p. 98.

[11]După M. Jigău inteligența este ”capacitatea individului de a găsii soluții neînvățate la situații problematice.” M. Jigău, Copiii supradotați, Editura Societății Știință și Tehnică, București, 1994, p. 105.

[12]De cele mai multe ori, Educația plastică este considerată, pe nedrept, total inutilă pentru dezvoltarea personalităii copilului.