Educația părinților. Cum să fim mai buni pentru copiii noștri

Școala are un rol foarte important în formarea copilului și, de ce nu, și a părinților, printr-o comunicare permanentă între profesori și părinți. Cele două autorități prezente în viața copilului își pun amprenta asupra felului în care acesta se dezvoltă.

Societatea actuală face eforturi să reconsidere familia ca instituție umană și să-i acorde rolul principal în rezolvarea problemelor sale. Dezvoltarea științelor socio-umane demonstrează că experiențele primilor ani din viața copiilor sunt hotărâtoare pentru devenirea personalității lor. De foarte multe ori părinții nu însă capabili să-și rezolve propriile probleme cu copiii lor. Folosesc autoritatea excesivă, violența sau sunt indiferenți, nu observă când copiii au probleme.

Când vorbim despre educația părinților, nu ne referim la nivelul de studii al acestora, ci la nivelul de informare și abilitare cu privire la responsabilitățile care le revin. Nu de puține ori auzim despre tineri proveniți din familii modeste, care excelează în diferite domenii pentru că părinții au fost permanent preocupați de dezvoltarea armonioasă a copilului, s-au informat și chiar și în lipsa mijloacelor financiare, au reușit să valorifice aptitudinile copilului. Întâlnim totodată și opusul acestor situații, numeroase exemple negative ale copiilor provenind din familii înstărite sau de intelectuali care și-au pierdut direcția în viață. Prin urmare, când vorbim de educația părinților avem în vedere asumarea misiunii de a stimula atitudinea proactivă a părinților, de continuă informare și perfecționare în această dificilă “meserie”.

Educația familiei și a părinților are în vedere acele acțiuni îndreptate spre exersarea funcției educative și spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare și de interacționare în familie.

Educația părinților contribuie la emanciparea socială și spirituală a acestora. Ca subsistem al educației permanente, ea răspunde unor nevoi specifice, concrete și oferă modalități alternative și condiții de autoeducație.

Pentru îndeplinirea funcției fundamentale a familiei, cea de securizare a copilului, și a rolului său socializator, finalitatea definitorie a educației părinților constă în formarea conștiinței educative a acestora, conștiința necesității unui efort continuu pe măsura evoluției nevoilor, inclusiv a nevoilor de educație ale copilului.

Educația părintilor este o problemă care ar trebui să preocupe mai mult autoritățile și școlile să se preocupe de organizarea și sprijinirea unor activități, de tipul cursurilor, seminariilor oferite gratuit pentru formarea părinților. Investind în părinți, investim în copii, puterea exemplului personal fiind întotdeauna cea mai mare; un parinte educat știe să abordeze și cele mai delicate situații din viața copilului și să le găsească rezolvarea cea mai potrivită. În prezent, există o serie de cursuri organizate în mare parte de ONG-uri sau asociații non-profit al căror scop este acela de a educa, forma părinții pe anumite teme legate de îngrijirea, creșterea și educarea copilului. Din păcate, aceste cursuri nu au acoperire națională și nu au caracter de permanență. Totuși, potrivit unor studii sociologice recente, în ultimii ani s-a înregistrat un interes crescând al părinților față de cursurile și activitățile educaționale care vizează educația pentru a fi un părinte bun.

“Pentru îndeplinirea funcției de bază a familiei – de securizare a copilului – și a rolului său socializator, aculturant și individualizator, finalitatea educației părinților devine formarea conștiinței educative a acestora, conștiința necesității unui efort continuu, pe măsura evoluției nevoilor (inclusiv de educație) ale copilului.” (Bunescu, G, Alecu, G, Badea, 1997, p. 7)

La nivel mondial, deschiderile oferite părinților privind aspectele școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc, se realizează prin intermediul unor asociații ale părinților (și profesorilor) care au o largă libertate de inițiativă (au apărut pentru prima oară în Statele Unite ale Americii, în secolul trecut); școli ale parintilor (inițiate în Franța în perioada interbelică) și școli ale mamelor (inițiate în Germania); consilii de administrație școlară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinți, cu rol informațional, consultativ și decizional (ființează în Belgia, Danemarca, Olanda și în alte tări occidentale); comitete de părinți pe clase și școli, fără rol decizional, care sprijină școala în rezolvarea unor probleme (în tările est-europene).

Practicile din alte țări dovedesc eficiența educării părinților în grup, prin cursuri sau individual, prin cărți, reviste și lectură individuală. Astfel de cursuri sunt de folos deopotrivă copiilor dar mai ales părinților, formându-le abilitatea de a stăpâni situații în care ar dori să îi domine. Cea mai mare dorință a tuturor copiilor este de a li se da atenție, de a desfășura activități împreună cu părinții. În același timp, pentru majoritatea părinților, a ajunge să-i înțeleagă pe copii, reprezintă un efort foarte greu sau niciodată fructificat, pentru că fiecare copil este diferit în modul lui unic. Informarea părinților despre efectele propriilor comportamente asupra copilului, de către specialiști în domeniul educației, poate contribui la prevenirea efectelor negative ale acțiunilor educative.

Se prevede ca în țările Comunității Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării școlii cu familia în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinți și educatori, care să țină cont de copil ca individualitate aparte, iar relația familie-școală nu trebuie să mai fie opțională, ci trebuie să funcționeze ca un sistem de obligații reciproce.

Ca o soluție la nevoia de educație a părinților, școlile au demarat tentative mai mult sau mai puțin timide de preluare a modelelor occidentale de educare a părinților. Derulează programe care vin în ajutorul părinților, oferindu-le servicii de informare, consiliere, asistența și suport pe teme legate de creștere și educația copiilor și care ar putea fi cuprinse sub titulatura generala “Școala părinților”. În cadrul acestora, cuplurilor (dar și părinților singuri), li se oferă șansa de a se perfecționa în “profesia de părinte”, primind informațiile și instrumentele de prevenție și de rezolvare a situațiilor indezirabile apărute în cadrul relației părinte-copil. Ambianța familiară, relaxanță, intimă, destinsă, în care părintele este întâmpinat cu blandețe (oferindu-i-se cadrul adecvat pentru a se simți confortabil, discutând deschis despre problemele, nedumeririle, întrebările sau nevoia de informație privind relația cu propriul copil, asigurarea confidențialității, ascultarea cu atenție și interes, respectul și acceptarea necondiționată, tratarea cu corectitudine, seriozitate, profesionalism și cu multă dăruire sufletească, fac ca adresabilitatea părinților spre aceste programe ale școlii să fie din ce în ce mai mare și să se înscrie din ce în ce mai mult în firesc.

Din perspectiva istorică, educația părinților ca și educația în general, este o necesitate, atât pentru creșterea și educarea copiilor, cât și ca o cale de emancipare spirituală și socială, ca un vector al democratizării educației și societății.

“Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne și gospodărești adăugându-se preocupările profesionale și de studio), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale, prestigiul pe care l-a avut până la introducerea învățământului obligatoriu, progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au dus la înțelegerea faptului că orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților.” (Bunescu, G, Alecu, G, Badea, 1997, p. 16-17)

Același autor consideră ca “au existat întotdeauna educatori buni și părinți iubitori, care au educat copii ce au devenit oameni responsabili, dar care nu și-au pus atâtea probleme și totuși au reușit foarte bine. Poate că acest lucru era mai ușor într-o lume foarte statornică, în care tradiția avea ultimul cuvânt”. Tendința actuală este aceea ca relațiile dintre părinți și copii să aibă la bază înțelegerea profundă a personalității copilului, a elementelor diferențiatoare și care sunt demne de exploatat din structura copilului.

Un sistem de educație pentru părinți trebuie să fie bine organizat, funcțional atunci când este întemeiat pe motivații și centrat pe obiective care rezolvă problemele indivizilor sau grupurilor de adulți. Nu putem stimula motivațiile lor de învățare și de participare la programe educaționale fără strategii care să se întemeieze pe cunoașterea nevoilor lor reale, specifice, de educație. Instituția care se află cel mai aproape de aceste nevoi și motivații, prin proximitatea ei față de copii, este școala. Este necesar ca elevul să fie condus și îndrumat ca ființă umană, să i se accepte caracteristicile individuale, să aibă posibilitatea de acțiune și experiență personală, să aibă asigurată o anumită arie de libertate. Toate acestea trebuie să le asigure, în mod corelat, școala și familia.

Un sistem de educație pentru adulți este bine organizat, funcțional, atunci când este întemeiat pe motivații și centrat pe obiective care rezolvă problemele indivizilor sau grupurilor de adulți. Nu putem stimula motivațiile lor de învățare și de participare la programe educaționale fără strategii care să se întemeieze pe cunoașterea nevoilor lor reale, specifice, de educație.

Informarea și formarea părinților în ceea ce privește școlaritatea copilului presupune ca fiecare părinte să cunoască obligațiile legale privind educația copilului, importanța atitudinii lui pentru reușita școlară a copilului, metodele de colaborare cu școala. În acest sens este nevoie de un dialog între educatori și părinți: educatorii trebuie să primească o pregătire în materie de relație cu părinții, iar părinții trebuie pregătiți pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu educatorii, școlile trebuie să ofere părinților asistența necesară.

Pentru concretizarea acestor inițiative, se consideră că punctul cheie îl constituie programele de pregătire a formatorilor, a celor care vor îndruma auto/educația părinților; toate persoanele care prin profesia lor sunt în relație cu copiii și familia (profesori, medici, juriști, preoți etc.) au nevoie de o pregatire pe probleme ale educării părinților și familiei. Anumite categorii de părinți pot fi folosite ca “formatori voluntari”.

Vrăsmaș (2008, p. 51) identifică două tipuri de intervenții asupra părinților: prevenirea (în planul intelectual-cognitiv, sprijin social, intervenție psihologică) și rezolvarea unor situații, crize, probleme, conflicte. Ele vin în sprijinul familiei pentru a-și “exercita cu succes funcția educativă”. Intervenția socio- educațională de sprijinire a familiei constă, în mod special, în acțiuni de consiliere a părinților și a familiei.

“Consilierea familiei se referă la un set de acțiuni preventive și directe, de sprijinire a membrilor familiei pentru creșterea, îngrijirea și educarea adecvată a urmașilor. Consilierea parentală, legată direct de consilierea familiei, se adresează în principal părinților și prevede întărirea rolurilor acestora în acțiunile în favoarea educației și păstrării coeziunii familiei.” (Vrăsmaș, 2008, p. 54)

Prin intermediul consilierii familiei și a celei parentale se urmărește formarea acelor deprinderi, atitudini, cunoștințe, competențe, capacități și comportamente parentale care îi ajută pe aceștia să devină buni părinți. Pentru a fi un bun părinte trebuie să fii capabil să contribui eficient la dezvoltarea copilului.

Consilierea părinților presupune, mai mult decât educația acestora, individualizarea intervenției ținând cont de relațiile din familie, condițiile sociale, economice etc. Educația părinților are mai mult valoare de prevenție și înglobează o multitudine de activități (pentru actualii și viitorii părinți).

Sprijiul pe care școala îl poate acorda familiei, în cadrul parteneriatului dintre ele, se manifestă în creșterea și educarea copilului. Hermans, 1997, (în Vrăsmaș, 2008, p. 56) identifică trei forme de sprijin pentru familie:

emoțional (de exprimare liberă a emoțiilor, fără a fi criticați sau condamnați);
informațional (de înțelegere și interpretare a propriei situații);
instrumental (de rezolvare a problemelor de zi cu zi).

Conceptul de parteneriat educațional are semnificații teoretice și practice tot mai vaste. Scopul intervențiilor educaționale întreprinse de școală, derivat din nevoia de colaborare și cooperare, este sprijinul independenței, autodeterminării, fluidizării și detensionării relațiilor din familie. Pentru intervenția socioeducațională din școli se folosesc specialiști care intervin atât în activitatea școlară a copiilor, cât și în practicile parentale. Acești profesioniști sunt consilierul școlar, psihologul, cadrul didactic de sprijin, mediatorul școlar, profesorii, medicul școlar, asistentul medical etc. Intervenția socioeducațională, care este centrată pe acțiunile educative, trebuie completată cu cele „medicale, psihomedicale sau terapeutice”. (Vrăsmaș, 2008, p. 97)

Vrăsmaș (2008, p. 99-101) identifică următoarele tipuri de activități în intervenția socioeducațională:
informative;
formative (educative și de consiliere);
de orientare;
terapiile;
sprijin material.

Activitățile informative constau în transmiterea de informații despre: educație, sănătate, activități și rezultate școlare, managementul timpului, resurse pentru petrecerea timpului liber, abilitare practică generală, finanțe, piața muncii, profesii, tradiții, obiceiuri, religie, juridic etc.
Activitățile formative sunt de două tipuri: educația părinților (pentru autocunoaștere și autoanaliză, dezvoltarea atitudinilor și practicilor parentale, responsabilizare, comunicare eficientă, ușurarea procesului decizional, rezolvarea conflictelor dintre generații etc.) și consilierea psihopedagogică a părinților (pentru schimbarea percepțiilor, ideilor, atitudinilor, formarea de abilități și deprinderi utile în rezolvarea situațiilor dificile).
Orientarea părinților și relațiilor familiale spre autoritatea tutelară, cabinete psihologice, dispensare, policlinici, cabinete logopedice, consilierea cuplului, decizii și acțiuni în momente cheie ale formării și dezvoltării copiilor etc
Terapiile în situații de criză.
Sprijinul social.

În funcție de modul de relaționare, grupare și antrenare a beneficiarilor, autoarea distinge:

Activități de intervenție personalizată sau față în față;
Activități cu un părinte și copilul acestuia;
Activități în grupuri mici de părinți, uniți de interese, probleme comune;
Activități în grupuri mari de părinți pentru dezbaterea unor teme, probleme etc.

După timpul acordat intervențiilor, s-a făcut următoarea distincție:

Activități de lungă durată;
Activități periodice;
Activități sporadice, întâmplătoare.

După modul de personalizare a intervenției:

Activități individuale de consiliere sau informare;
Programe socioeducaționale de durată mai lungă sau mai scurtă.

În literatura de specialitate există preocuparea de a găsi acele argumente care să sprijine existența programelor de educare a părinților. Aceste teze pornesc de la înțelegerea părinților ca resposabili principali de creșterea și dezvoltarea inițială a copilului, precum și de la cerințele sociale crescute în favoarea unei conștientizări și organizări a influențelor parentale. Astfel, Ecaterina Vrăsmaș în opera citată, enumeră următoarele argumente în favoarea acțiunilor de educație a părinților:

părinții doresc să se informeze asupra dezvoltării copilului lor și asupra rolurilor educative pe care le au;
există suficiente informații și competențe utile care pot fi sistematizate pentru a fi transmise părinților;
implicarea părinților în educație îmbogățește calitatea relațiilor interindividuale în comunitate;
lucrul cu părinții amplifică rezultatele obținute în activitățile socio-culturale desfășurate cu copiii în școală sau în alte instituții educaționale;
educația părinților favorizează emanciparea adultului și copilului în interdependență și activează autonomia, îmbogățește personalitatea, încurajează maturitatea prin dezvoltarea responsabilităților sociale;
părinții devin în mod obligatoriu parteneri atunci când copilul manifestă tulburări afective sau de altă natură;
prevenirea situațiilor problemă, riscurilor în educație și dezvoltare nu este decât recunoașterea importanței rolului pe care îl au părinții și faptului că trebuie sprijiniți ca să îl joace cu succes;
studiile demonstrează eficacitatea educației părinților în special în ceea ce privește traiectul școlar al copilului;
activitățile desfășurate cu părinții sprijină și flexibilizează legăturile dintre generații, facilitează cunoașterea și descoperirea de sine;
educația părinților ajută parteneriatul educațional și respectarea drepturilor copilului realizând puntea necesară între tradiție și modernism în educație.

Actualmente, problematica educației părinților este orientată spre o serie de probleme pe care Convenția cu privire la Drepturile Copilului le-a evidențiat:

reducerea abuzului asupra copiilor și eliminarea pedepselor fizice;
reducerea conflictului dintre generații;
sprijinirea părinților care au copii cu cerințe educative speciale;
responsabilizarea ambilor părinți și rolul tatălui;
sprijin pentru mama care lucrează;
relațiile dintre frați;
prevenirea comportamentelor deviante și a criminalității în rândul copiilor;
asigurarea climatului afectiv necesar vârstei timpurii;
cunoașterea și luarea în considerație a nevoilor și opiniilor copiilor pentru a asigura participarea lor la propria formare.

Educația familială este percepută astăzi fie ca atât de “naturală” încât este de neînlocuit, fie ca accidentală deoarece nu toate familiile sunt gata să joace toate rolurile dificile enunțate anterior.

Instituțiile care sunt la dispoziția copilului și a familiei trebuie să lucreze împreună pentru a schimba fundamental modul în care aceștia gândesc, se comportă și își folosesc resursele.

Educația părinților începe cu disponibilitatea și deschiderea acestora de a învăța lucruri noi pe care să și le pună în aplicare. La intervenția școlii, se adaugă intervenția mijloacelor de informare în masă; în lipsa cursurilor organizate de școală sau a banilor necesari pentru urmarea acestor cursuri, există și alte metode de informare pentru părinți. Trăim în era internetului, orice tip de informație poate fi accesata on-line, există comunități, forumuri on-line dedicate părinților și copiilor unde se poate interacționa cu persoane care se confruntă cu situații similare.

Informația există, trebuie doar să avem deschiderea de a o folosi în favoarea noastră. Nimeni nu se naște învățat și un părinte educat este acel părinte care realizează importanța misiunii sale și, prin toate mijloacele posibile, încearcă să se educe, să evolueze pentru a-și putea ajuta copilul să evolueze. Societatea actuală face eforturi să reconsidere familia ca instituție umană și să-i acorde rolul principal în rezolvarea problemelor sale. Dezvoltarea științelor socio-umane demonstrează că experiențele primilor ani din viața copiilor sunt hotărâtoare pentru devenirea personalității lor. De foarte multe ori părinții nu sunt în stare să-și rezolve propriile probleme cu copiii lor. Folosesc autoritatea excesivă, violența sau sunt indiferenți, nu observă când copiii au probleme.

BIBLIOGRAFIE

Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, Educația părinților, Strategii și programe, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

Vrăsmaș, E, Intervenția socio- educațională ca sprijin pentru părinți, Ed. Aramis, 2008