Educatori fascinanți
A educa înseamnă a fi un artizan al personalității, un poet al inteligenței, un semănător de idei. Educatorii buni sunt elocvenți, educatorii fascinanți cunosc modul de funcționare a minții. Această deprindere a educatorilor fascinanți contribuie la dezvoltarea în copii lor a capacității de administrare a gândurilor și emoțiilor, de a fi propriul lider, de a trece ușor prin pierderi și frustrări, de a depăși conflictele.
Educatorii buni au o bună cultură academică și transmit cu siguranță și elocvență informațiile în cadrul grupei. Educatorii fascinanți depășesc acest obiectiv. Ei caută să cunoască modul de funcționare a minții elevilor, pentru a-i educa mai bine. Pentru ei, fiecare copil este nu doar o persoană din grupa, ci o ființă umană complexă, cu necesități unice. Educatorii fascinanți transformă informația în cunoaștere și cunoașterea în experiență. Ei știu că doar experiențele se înregistrează într-un mod deosebit în memorie și numai ele creează modificări masive, capabile să transforme personalitatea. De aceea, ei prezintă întotdeauna informațiile în contextul experienței de viață.
Prima deprindere a unui educator fascinant este aceea de a înțelege mintea elevului și de a găsi răspunsuri deosebite, diferite de cele cu care copilul este obișnuit. Educatorii buni stăpânesc metodologia, educatorii fascinanți au sensibilitate. Această deprindere a educatorilor fascinanți contribuie la dezvoltarea stimei de sine, a stabilității, a liniștii interioare, a capacității de a contempla frumosul, de a ierta, de a-și face prieteni, de a fi sociabili. Educatorii buni vorbesc cu glasul, educatorii fascinanți vorbesc cu ochii. Educatorii buni sunt didactici, educatorii fascinanți trec dincolo de asta. Ei dispun de sensibilitatea de a vorbi inimii copiilor lor.
Educatorii fascinanti îi conduc pe copii într-o călătorie, fără a se mișca din loc. Educatorii buni educă inteligența logică, educatorii fascinanți educă emoția. Această deprindere a educatorilor fascinanți contribuie la dezvoltarea sentimentului de siguranță, a toleranței, solidarității, perseverenței, a inteligenței emoționale și interpersonale. Educatorii buni își învață copiii să exploreze lumea în care se află – de la spațiul imens, la micul atom. Educatorii fascinanți își învață elevii să exploreze lumea care e formată din ei înșiși, din propria lor ființă. Educația lor urmează notele emoției. Educatorii fascinanți știu că a lucra cu emoția este un proces mai complex decât lucrul cu cele mai complicate calcule de fizică și matematică. Emoția îi transformă pe cei bogați, în săraci; pe intelectuali, în copii; pe cei puternici, în ființe fragile. A educa emotia înseamnă să stimulezi copilul să gândească înainte de a reacționa, să nu-i fie teamă, să fie propriul său lider, autor al propriei sale povești, să opereze nu doar cu fapte logice și probleme concrete, ci și cu contradicțiile vieții. A educa emoția înseamnă a le transmite să se dăruiască fără să aștepte răsplată, să fie credincioși conștiinței lor, să-și găsească bucurii în stimulii mici ai existentei, să știe să piardă, să-și asume riscuri pentru a transforma visele în realitate, să aibă curaj să umble prin locuri necunoscute. Educatorii buni folosesc memoria ca depozit de informație, educatorii fascinanți o folosesc ca suport al artei de a gândi. Această deprindere a educatorilor fascinanți contribuie la dezvoltarea deprinderii de a gândi, înainte de a reacționa, a expunerii ideilor și nu a impunerii lor, a conștiinței critice, a capacității de dezbatere, de a pune întrebări, de a lucra în echipă. Educatorii buni folosesc memoria ca depozit de informație, educatorii fascinanți folosesc memoria ca suport al creativității.
Educatorii buni parcurg programa, profesorii fascinanți parcurg și programa, dar obiectivul lor fundamental este acela de a-i învăța pe copii să gândească și nu să repete informația. Mulți educatori din toată lumea spun că nu există nimic nou în educație. Putem promova visul constructivismului al lui Piaget, a artei de a gândi a lui Vigotsky, a inteligențelor multiple a lui Gardner și a inteligenței emoționale a lui Goleman. Aceste tehnici nu implică schimbări în ambientul fizic și în materialul didactic adoptat, ci în ambientul social și psihic al copiilor și cadrelor didactice. Aplicarea acestor tehnici în școală depinde de materialul uman: de pregătirea educatorilor și de schimbarea culturii educaționale. Acestea au ca obiectiv educarea emoției, educarea stimei de sine, dezvoltarea solidarității, a toleranței, a siguranței, a raționamentului schematic, a capacității de administrare a gândurilor în situații de tensiune, a priceperii de prelucrare a pierderilor și frustrărilor. În sfârșit, are ca obiectiv formarea de oameni care gândesc.
Imi amintesc o situatie din copilaria mea. Odată, pe când eram în primul an din ciclul gimnazial, clasa mea a fost împărțită în grupuri. Fiecare grup trebuia să prezinte o lucrare în fața clasei. Mulți din grupul meu au refuzat să execute o faptă atât de eroică. Eu, mai îndrăzneața, am mers înainte. Niciodată n-am tremurat atât. Vocea părea sufocată. Când eram în camera mea, mi se părea atât de ușor să vorbesc, dar în fața clasei nu reușeam să-mi coordonez ideile. Astăzi susțin activități pentru copiii grupei mele. Dar nu a fost ușor să depășesc acest conflict. De ce ne este atât de greu să vorbim despre ideile noastre în public? De ce multora le este greu să ridice mâna într-un amfiteatru și să pună întrebări? De ce unii oameni sunt elocvenți și siguri pe ei când vorbesc cu apropiații lor, dar foarte inhibați când își discută opiniile cu străini sau în grupuri de lucru? Una dintre marile cauze se află în sistemul școlar. În ciuda faptului că înșiruirea elevilor în sala de clasă, unii în spatele celorlalți, pare atât de inofensivă, acest aranjament e nociv, generează distrageri și blochează inteligența, înșiruirea elevilor le distruge spontaneitatea și siguranța în a-și expune ideile. Generează un conflict caracterizat de teamă și inhibiție. Mecanismul implicat este următorul: când ne aflăm într-un ambient social, se declanșează, într-o fracțiune de secundă, un fenomen inconștient numit declanșatorul memoriei, care deschide anumite arhive ce conțin nesiguranță și blocaje, generând stresul care face imposibilă citirea altor arhive și îngreunează manifestarea capacității de a gândi. Așezarea în formă de cerc liniștește gândirea, îmbunătățește concentrarea, diminuează neliniștea copiilor. Climatul din clasă devine agreabil și interacțiunea socială face un mare salt înainte.
A educa înseamnă a povesti istorioare. A povesti istorioare înseamnă a transforma viața în gluma cea mai serioasă a societății. Viața presupune pierderi și probleme, dar trebuie trăită cu optimism, speranță și veselie. Părinți și profesori trebuie să danseze valsul vieții, ca povestitori de istorioare. Lumea este prea serioasă și rece. Trebuie să învățăm să râdem de anumite situatii, de comportamentele absurde, de manii, de temeri. Trebuie să spunem mai multe povești. Părinții trebuie să-și învețe copiii, creând povești. Educatorii trebuie să povestească istorioare, pentru a preda informația condimentându-le cu veselie și, uneori, cu lacrimi.
Pentru a spune povești, este necesară o voce care are inflexiuni, cu accente teatrale, care schimbă tonul în timpul expunerii. Sunt necesare gesturi și reacții capabile să exprime ceea ce informațiile logice nu reușesc. Există oameni care nu reușesc să spună povestioare? Nu cred. În fiecare ființă umană, chiar și în cei mai rigizi, există un actor care vrea să respire, să glumească și să se relaxeze. Copiii noștri au nevoie de o educație serioasă, dar și plăcută.
A spune povestioare este și o acțiune psihoterapeutică. Știți care este cea mai bună metodă de a rezolva conflicte în sala de clasă? Nu să țipi sau să ții o morala. Aceste metode se folosesc încă din epoca de piatră și nu funcționează. Dar a spune povestioare funcționează. Aceasta captează gândirea, stimulează analiza. Atunci când un copil devine agresiv, îl faci să gândească. Educatoarea face apel la sufletul lui prin educație, „strigă” cu blândețe, îi povestește ceva. Copiii pot uita criticile și regulile, dar nu vor uita poveștile cu tâlc. Educând emoția, educatorii devin dascăli de neuitat.
Voi încheia cu un fragment din ,,Povestea Marelui Turn,, a lui Augusto Jorge Cury: ,,… Profesorii din toată lumea nu au dorit niciodată să fie mai puternici și nici mai importanți decât membrii forțelor armate. Dorim doar să fim importanți în inima copiilor noștri. Dorința noastră este să-i facem să înțeleagă că fiecare ființă umană nu este doar un număr din mulțime, ci o ființă de neînlocuit, un actor unic în teatrul existenței.” Profesoara a făcut o pauză și a completat: „în felul acesta, ei se vor îndrăgosti de viață și, când vor deține controlul în societate…… Noi considerăm că, pentru a-și rezolva conflictele, cei slabi folosesc forța, însă cei puternici folosesc dialogul. De asemenea, considerăm că viața este capodopera lui Dumnezeu – un spectacol ce nu trebuie întrerupt niciodată de violența umană.” …. la auzul acestor cuvinte reprezentantul sistemului juridic aproape căzu din turn. Nu se auzea nici o șoaptă în rândurile asistenței. Lumea rămase perplexă. Oamenii nu-și imaginau că simplii profesori, care trăiau în mica lume a sălilor de clasă, erau atât de înțelepți. Discursul profesorilor îi clătină pe liderii evenimentului…,,
Bibliografie:
Augusto Cury, Părinți străluciți – profesori fascinanți, editura For You, 2005