Elevii, un public neînțeles și captiv

Elevii stau în scaunele lor și ascultă. Vreme de o oră, două, trei, patru, cinci sau șase, trebuie să stea în bănci și să asimileze informații, să internalizeze cunoaștere, să deprindă comportamente. Sunt poate cel mai captiv și, în același timp necaptat, public care a existat vreodată. Un public pe care școala îl are în fiecare zi la degetul mic și pe care, în fiecare zi, îl scapă printre degete. Cheia acestui paradox care s-a transformat în timp într-o uriașă vulnerabilitate pentru sistemul românesc de educație stă, de fapt, în ceea ce li se cere și ceea ce li se oferă copiilor. Deși la nivelul discursului public se vorbește întruna de motivație, de dezvoltarea de competențe, de autonomie și de capacitatea de a lua decizii, întregul fel în care este structurat învățământul, pornind de la programa școlară și terminând cu modalitățile de evaluare, arată că elevul este perceput ca un robot cu două funcții de bază: stocarea și redarea informației.

Niciunul dintre cei care elaborează politici în domeniul educației nu pare a se gândi la ceea ce înseamnă de fapt cele peste trei milioane de copii din școlile românești: un uriaș și valoros public care trebuie câștigat, motivat și călăuzit cu tact spre scopul spectacolelor care se desfășoară zilnic în clase: obținerea cunoașterii și dezvoltarea gândirii independente. Fiecare copil este o lume în sine, iar în el stau, de fapt, șansele lumii de mâine. Felul în care îl tratează sistemul de educație românesc este însă o lipsă de respect față de cine este el și o neglijență gravă față de cine vrem să fim cu toții, împreună, ca societate.

Câtă vreme ați putea să citiți un text lung și plicticos, care nu vă stârnește niciun gram de curiozitate? Și, dacă vi s-ar cere să scoateți o foaie de hârtie, câte lucruri dintre cele citite v-ar mai veni în minte? Cât timp ați putea să asistați la un spectacol care nu vă spune nimic, fără să vă ridicați de pe scaun? Și, dacă ați reuși cumva să o faceți astăzi, ați mai fi acolo scaun mâine, poimâine, răspoimâine, un semestru, două, iar apoi de la capăt? Copiii nu au luxul de a se putea ridica și pleca. Însă ce pot face este să își închidă mintea și sufletul, precum prizonierii în lagăre.

Elaborarea manualelor care ajung să fie literă de lege în școli ar trebui să pornească, în primul rând, de la felul în care sunt structurați cei cărora li se adresează, dar și de la felul în care este structurată lumea pe care ei vor trebui să o ducă înainte. La fel și modalitățile de predare, care trebuie adaptate astfel încât să ajungă la acest public atât de puțin înțeles. Sunt profesori care au făcut acest efort de unii singuri și care, prin priceperea și harul lor pedagogic, reușesc să ajungă la elevii lor. Însă pentru o schimbare adevărată trebuie să trecem mai departe de cazurile individuale, de excepții, de realizări pe cont propriu și să facem media să evolueze.

Copiii de astăzi sunt poate cei mai inteligenți, mai critici, în sensul bun, și mai nuanțați din câți au existat vreodată. Expuși încă de la naștere unui nivel uriaș de informație, asimilează informația spontan și vizual. Fac conexiuni rapid, au replică și, în comparație cu noi, sunt mult mai puțini dispuși să facă lucruri pentru un scop impus de alții la care ei nu aderă. De aceea, catalogul, amenințarea examenului, viitorul aflat în joc nu mai pot reprezenta pentru ei mize. De aceea, profesorul nu mai poate rămâne un simplu transmițător de informație și gardian al ordinii și cunoștințelor. El trebuie să aibă abilități de public speaking, capacitatea de a face atractive cunștințele pe care vrea să le transmită, capacitatea de a motiva, puterea de a oferi premisele pentru dezvoltarea personală. Însă cum poate face asta un om care este, la rândul său, victima unui sistem în care statutul său profesional s-a degradat pe zi ce trece, în care independența lui este minimă, iar posibilitățile de dezvoltare personală ca și inexistente. Cum poți trimite un om pe care îl ții cu bună știință prizonier să formeze oameni liberi?