Eșecul sau succesul se află în ochii privitorului

Provocarea de a mă referi la eșecul școlar, într-un articol demonstrativ, argumentativ, atent și cuprinzător cu subiectul, mi-a trezit reflexivitatea retorică din perspectiva interpretării postmoderniste, aș zice, a înțelesurilor fenomenului.

Umberto Eco consideră postmodernă „orientarea celui care a învățat lecția lui Foucault, anume aceea că puterea nu este ceva unitar care există în afara noastră”. E limpede că observația aceasta pare mai degrabă menită să creeze confuzie și nu lumină prin hățișul deja anevoios al teoriilor, supozițiilor și derapajelor de sensuri educaționale. Privită din perspectiva libertății, a autorității, a motivației intrinseci- toate generatoare de eșec sau succes, ar putea câștiga puncte la eventualul concurs al înțelesurilor termenului de eșec.

Confuzanta mea introducere are rolul de a atrage atenția asupra mobilității sensurilor din punct de vedere istoric, aceasta deoarece natura conceptelor și definițiilor încearcă să perceapă realitatea istorică mai puțin în formule generale abstracte și mai mult în seturi concrete de relații cu caracter individual. Mai precis, eșecul din zilele noastre trebuie privit și măsurat în zilele noastre, cu definițiile omului, copilului ce își desfășoară viața în prezent. Considerând că o cultură se reprezintă pe sine sieși printr-o ideologie și plecând de la premisa că trăim vremuri în care ”re-prezentarea” este, paradoxal, o constantă a societății noastre, putem vorbi despre un principiu al exclusivității reprezentării, în care înțelegerea principială a termenilor de eșec și succes, în cazul nostru școlar, este mult diluată. Individul e inteligibil ca un set de roluri construite în jocul social, aparținând unui destin istoric și social, dar așa cum este construit social, individul poate fi și deconstruit, iar când deconstrucția capătă o tentă morală și din tehnică analitică se transformă în metafizică, ea devine o metafizică non-esențialistă. Cu alte cuvinte, adevărul despre un individ poate fi doar unul critic: acela al denunțării falsurilor prin care individul a fost construit și reinterpretarea fenomenelor și valorilor esențiale și a ale modului în car ne raportăm la acestea.

Putem privi eșecul ca și succesul, în zilele noastre, cu atitudinea sau starea caracteristică postmodernismului – ludică, așa cum o vede majoritatea teoreticienilor din cultură, sau melancolică, cum o văd alți autori. În această aglomerare deja entropică de sensuri ale aceluiași cuvânt, singurul ascetism pe care îl mai are postmodernitatea e luciditatea autoreflexivă.

Retorica mea se îndreaptă spre existența unui înțeles comun – și face aceasta într-un context social dinamic, în care diferența și ex-centricitatea devin puncte de focalizare.

Am propus încă de la început o abordare diletantistă a multiplelor definiții, pentru că, după părerea mea, în dorința de a afla ce ne motivează, ce ne face să trăim mai acut sau mai eteric starea de eșec sau de succes, din dorința emiterii unor edificatoare afirmații, ne putem afunda mai mult în perspectiva postmodernității, pe cât de deschisă pe atât de limitată.

Pentru un observator conservator, postmodernismul poate fi profund destabilizator, o amenințare chiar la adresa tradiției și a statu-quo-ului pe care aceasta îl implică. Pare că s-ar teme de stabilitate,  pare a confunda stabilitatea cu noțiunea de „stasis”.

Deoarece este astăzi un truism al sociologiei să spui că viața în lumea postmodernă este mediată de reprezentări și că epoca noastră – o epocă a sateliților și a computerelor – a întrecut cu mult epoca „reproducerii mecanice” și consecințele filozofice concrete ale acesteia, voi aborda aplicabilitatea conceptelor amintite, prin referire la practica sistemelor organizaționale școlare, ca o încercare de investigare a provocărilor ridicate de cerințele tot mai mari de comunicare si de structurare într-o epocă a contextului si a deconstructivismului.

Așadar, iată cât de greu a ajuns să știm și să înțelegem un termen altădată clar, precum cel de eșec, opozabil succesului, astăzi, când ne desfășurăm concluziile pe scena unor mutații sociale, în care ne apreciem și ne detestăm într-un periplu involuntar de revitalizant al logicii consumiste.

Societatea postindustrială și, cultural vorbind, postmodernă, în care trăim, a adus cu sine noi tipuri de consum, o confuzie la nivelul valorilor, răspândirea fără precedent a mijloacelor de informare, a televiziunii, a creat o mutație socială  în care cel mai simplu termen poate cuprinde mai multe tipuri de abordare și înțelegere logică. Care sunt modalitățile prin care să validăm și să rezistăm acestei logici? Răspunsul este că trebuie să lăsăm deschisă această întrebare.

În mod cert, sondarea definiției termenului de eșec nu m-a dus la rezultatul edificator al construirii unui înțeles, dar m-a dus către concluzia că e necesar să conștientizăm că spațiul și timpul prezent în care îmi pun aceste întrebări se referă la o epocă a semnului pur, o abolire totală a referinței și un joc liber al semnificanților.