Exemplul unei colege de liceu m-a ajutat să transform un eșec într-o reușită care mi-a definit viața

Încă de când eram mică, îmi doream să devin învățătoare și-mi aduc aminte că, odată, în clasa a doua, doamna învățătoare ne-a întrebat pe toți ce vrem să devenim când ne vom face mari,  iar eu am răspuns, sigură pe mine: „Învățătoare!”. A urmat întrebarea: „De ce?”, răspunsul fiind: „Ca să-i învăț pe copii carte, așa cum faceți dumnevoastră, așa cum face mama mea!”. Mama era educatoare la grădinița din imediata apropiere. A urmat un zâmbet drăguț, apoi au venit câteva cuvinte de încurajare.

Mergeam destul de des la grădiniță, la mama, care mă implica de fiecare dată în diverse activități susținute în fața copiilor, ba chiar o ajutam să confecționeze materiale necesare desfășurării orelor. Pot spune că acest aspect a contribuit la cultivarea dragostei pentru meseria de dascăl.

Da, eram sigură, voiam să susțin examen de admitere în clasa a noua, la Liceul Pedagogic din Râmnicu Vâlcea, un oraș situat la 45 de kilometri de orașul meu natal. Am aflat că este concurență mare și că, fiind o singură clasă,  se intră cu notă foarte mare.

Timpul a trecut, iar eu am ajuns să fiu în clasa a opta. Meditații la română, matematică, muzică, sport, pictură. Mă pregăteam intens pentru acest examen. Îmi aduc aminte de comentariile de zeci de pagini pe care trebuia să le memorez. Învățam zile și nopți. Am realizat că aceste comentarii de la limba română pe care le învățam pe parcursul zilei le fixam dacă mă trezeam de diminneață mult mai devreme și le repetam. Greu, dar nu imposibil.

Și a venit și ziua primelor probe, cele eliminatorii, pe care le-am trecut, așa că am putut susține examenele de la limba și literatura română și matematică.

Nu mai știu ce s-a dat, dar îmi aduc aminte că am început să scriu la limba română până când nu mi-am mai adus aminte cum începea următoarea propoziție. M-am oprit din scris. În zadar am încercat să continui, căci a fost imposibil.  Am trecut la gramatică. Acolo mi s-a părut totul foarte simplu, așa că am terminat destul de repede subiectele. Destul de ușor și la matematică.

Așteptam cu nerăbdare rezultatele. Mi-aduc aminte că m-am dus, m-am uitat pe pagina respinșilor și nu m-am găsit. Mă uit la admiși…nicăieri. Cobor ochii din nou la respinși și, deodată, numele meu îmi sare în ochi. Era clar, picasem. Și nu cu mult sub linie. Dar nu asta era important….picasem!  

Unde am ajuns? La prima clasă, profilul matematică-fizică din cadrul aceluiași liceu. Ce conta că nu aveam habar de ce se întâmplă acolo? Trebuia să fac un liceu! Atât de mult m-am consumat, însă nu mai puteam să rezolv nimic. Au urmat consolările și încurajările din partea părinților. Dar  la ce folos, trebuia să accept realitatea și să încerc să merg înainte.

Septembrie. Început de an școlar. Eram foarte tristă. Niciodată nu fusesem așa. A urmat un an de chin, în care am exersat din nou memorarea mecanică la unele materii. Of, cât de de mult suferem când le vedeam pe fete repetând la mandolină, când se pregăteau să meargă la cor, făceau practică, proiecte de lecție care, pentru mine, provocau o adevărată durere.

Într-o zi am cunoscut-o pe Camelia, o fată foarte frumoasă și delicată. După mai multe conversații, mi-a povestit că intrase la Pedagogic a doua oară, după ce în primul an picase. A mai dat examen în următorul an și a intrat. A fost, poate, momentul cel mai important din viața mea. A fost cineva, acolo care reprezenta un model în ceea ce privește ambiția. Atunci mi-am spus că asta trebuie să fac și eu.

Nu am spus nimănui ce intenționez. Mi-am strâns toate materialele și m-am apucat de învățat. Greu…foarte greu. Trebuia, mai întâi, să îmi pregătesc lecțiile pentru a doua zi, apoi, târziu în ultima bancă din sala de lectură, la un bec slab și într-un mare frig, învățam cât puteam de mult pentru examenul de admitere.

Anul a trecut și, în tot acest timp, nu și-a dat nimeni seama care era motivul pentru care adormeam totdeauna așa de târziu. Recunosc faptul că mă temeam de un al doilea eșec care ar fi stârnit râsul celor din jur.

M-am prezentet din nou la toate probele eliminatorii, apoi româna și  matematica. Acum, totul părea foarte simplu. Scriam și aveam atât de mult de scris, încât mă temeam ca nu cumva să nu îmi ajungă timpul. Da, de data aceasta a fost foare bine. Figuram pe lista admișilor, a douăzeci și doua, din 30. O singură clasă și de data aceasta, însă, pentru că am luat mult mai în serios totul, fericirea a apărut în sufletul meu. Când a început să se afle, toți erau uimiți….se întrebau cum de nu și-au dat seama de absolut nimic.

M-am ambiționat, am muncit, am luptat, dar…a meritat. Am ajuns unde îmi propusesem, unde visasem încă de când eram mică.

Mai mult decât atât, am ajuns să fiu colegă cu fosta mea învățătoare. Era așa de mândră de mine! Îmi plăcea foarte mult când mă prezenta  tuturor: “Ea e Felicia care a fost eleva mea!”  Se vedea bucuria pe chipul dumneaei. Acum este la pensie și, de fiecare dată când ne întâlnim, emoția ne copleșește pe amândouă.

Au trecut 18 ani de când am terminat mult dorita mea școală. Profesez cu plăcere, iubesc nespus copiii și mă bucur toată viața mea că am avut puterea să-mi văd visul împlinit până la capăt.