FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ EDUCAȚIA ÎN CADRUL FAMILIEI

 În cadrul familiei moderne se produc unele mutații, care constau în înlocuirea familiei formată din trei generații cu familia formată din două generații. De aici putem concluziona că bunicii participă din ce în ce mai puțin la educația nepoților.

Alte influențe sociale pot fi considerate migrația de la sat la oraș și urbanizarea satelor. Astfel, cresc posibilitățile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocupările culturale și sportive, și rezultă o schimbare în mentalitatea familiei.

Nivelul de trai scăzut obligă ambii părinți să își găsească cel puțin un loc de muncă pentru a putea asigura un trai decent copiilor. În asemenea condiții supravegherea copiilor este limitată sau este încredințată altor persoane sau instituții sociale (ex: cresă, grădiniță, etc).

Un caz aparte îl constituie familiile în care unul dintre părinți este șomer.  Implicit, celălalt părinte se ocupă mai mult de copii, dar problema majoră a acestei familii este asigurarea celor necesare pentru un trai modest.

Situația familiilor în care ambii părinți sunt fără loc de muncă este critică, deoarece cu două ajutoare de șomaj de abia se poate asigura hrana, neputându-se vorbi nici măcar despre un trai modest.

Dezvoltarea  personalității copilului  are loc în prezența  și sub influența a trei mari grupe de factori determinanți, care se află într-o relație de interdependență și care, în proporții diferite, pun în valoare anumite aspecte ale personalității. Cele trei grupe mari de factori sunt: ereditatea, mediul, educația. Copilul moștenește particularități fizico-psihice și fiziologice de mare importanță; părinții prezintă o serie de particularități care își vor pune amprenta asupra trăsăturilor copilului, de aceea, se poate spune că zestrea genetică se pregătește anterior vieții intrauterine. Sănătatea fizică și psihică a părinților are o mare însemnatate pentru copiii lor, constituind baza zestrei biologice care se transmite.

Educația copilului suferă în mică măsură influențele ereditare dar, are antene funcționale în comportamentul părinților.

Odată cu nașterea, copilul intră în contact cu prima formă socială și anume familia, care are un reprezentant în mama pe care o va avea alături multă vreme și care poate fi considerată omul de contact prin intermediul căruia copilul va cunoaște lumea în primele luni și în primii ani de viață. Mama este reprezentant al socialului, dar și al familiei, care este primul mediu cu care copilul ia contact și din care se va desprinde cu greu în drumul său către socializare. Familia contribuie la satisfacerea trebuințelor copilului încă din primii ani de viață, oferindu-i modele de comportament, de comunicare, contribuind pregnant la socializarea copilului, contribuind la dezvoltarea conștiinței și a conduitelor morale. Relațiile copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului și înțelegerea.

Familiile dezorganizate au o influență haotică, fluctuantă. Familia are datoria de a facilita socializarea copilului și adaptarea acestuia la condițiile impuse de societate, fiind prima colectivitate umană caracteristică omului și absolut necesară devenirii umane.

Ca mediu social, familia reprezintă locul în care are loc atât îngrijirea cât, mai ales, educarea copilului, educația în familie precedând-o pe cea instituțională. Copilul, în primii ani de viață este dependent de părinți, iar acestia nu trebuie să fie preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui ci, să aibă în vedere educația psiho-socială, corelând posibilitățile fizice cu cele psihice. Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluția fizică, având concomitant în vedere educația intelectuală, morală, în scopul formării caracterului. Deși există tentații, mai ales în primii ani de viață educarea copilului în familie trebuie să fie preocuparea cea mai importantă a părinților sau a celor care se ocupă de copil. Cel mai important rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie deoarece, la această vârstă, rolul exemplului este foarte important. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului.

Familia și școala

Actualul curriculum plasează familia, părintele, în rol de partener activ în educația copilului. S-a crezut multă vreme că instituțiile de învațământ poartă întrega responsabilitate a educării copilului, familia fiind doar beneficiarul acestei acțiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinților nu înceteaza odată cu intrarea copilului în instituția de învățământ, se schimba doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statut și în deplină concordanță cu ceea ce se întamplă în mediul educațional.

Acest tip de relație este unul dintre cele mai sensibile puncte în contextul microsocietății din școală. Din punct de vedere teoretic, această relație ar putea funcționa ireproșabil, având în vedere faptul că ambele părți implicate urmăresc aceleași finalități în ceea ce privește educația copilului. Divergențele apar în momentul în care fiecare dintre părți susține propriul stil educativ, combatându-l și blamându-l pe celalalt. La plecarea copilului de sub tutela familieiare o importanță covârșitoare. În acest moment părintele devine și colaborator permanent, consecvent al cadrului didactic, fiecare dintre cele două părti implicate urmărind eficientizarea propriilor acțiuni, pornind de la ceea ce s-a realizat până la un moment dat.

Educarea copilului nu se poate realiza fragmentat, distinct, în cadrul celor două medii, familia și școala ci, se realizează ca un tot unitar, prin colaborarea dintre cei doi factori implicați, părinți și cadrul didactic. Acest proces este realizabil în condițiile continuității acțiunii educative între școală și familie.  Reforma din învățământ a avut în vedere și reconsiderarea poziției față de părinți, care sunt priviți ca parteneri în educație, agenți ai reformei, implicați constructiv, activ, în actul educațional care, devine astfel parteneriat educațional. Colaborarea și cooperarea dintre cei doi factori sunt eficiente și benefice pentru copil, dacă îndeplinesc condițiile unei comunicări corespunzătoare și dacă se ține seama de dimensiunea umană a relației și a implicațiilor sale.

Ambii factori incluși în parteneriat urmăresc aceleași scopuri dar, au repere diferite cu privire la educația copilului. Există diferențe de pregătire în ceea ce privește educația. De asemenea, sunt diferite uneori, nivelul de cultură, vârstă, informațiile și sursele acestora, motivațiile, stilul de comunicare, trăsături de caracter și capacitatea de a evita comportamentele negative. Părinții au tendința de a fi subiectivi, de aceea ei trebuie implicați permanent în acțiunile școlare pentru a reuși să depășească barierele atitudinilor personale. Înainte de aceasta, educatorul are obligația și interesul de a cunoaște din ce medii provin copiii, care sunt categoriile socio-profesionale din care provin părinții, structura familiei și problemele deosebite ale fiecareia, probleme care ar putea afecta într-un fel sau altul evoluția copilului în cadrul grupului și nu numai. Implicarea părinților  nu înseamnă numai sprijin material sau discuții despre problemele copilului fiecăruia, ci, înseamnă implicare în problemele întregii clase de elevi. În acest scop, constituirea unor relații pozitive între familie și școală conduce  la unificarea sistemului de valori și cerințe legate de copil.

Dimensiunea umană, egal acceptată, oferă celor doi factori implicați ocazia de a se asculta reciproc și de a găsi căile de comunicare oportune unei relații profund umane.

Specific naturii umane, omul se implică motivat, iar părinții se implică atunci când sunt convinși că investiția lor materială, fizică, spirituală, merită efortul depus. Colaborarea dintre școlă și părinți presupune o comunicare eficientă și efectivă, o unitate de cerințe și acțiuni, subordonate interesului copilului, sub forma discuțiilor, a schimburilor de opinii, reuniuni de informare, ateliere de lucru cu ocazia unor evenimente din viața grupei, serbări, excursii, vizite, aniversări. Părintele trebuie convins, nu prin vorbe ci, prin acțiuni menite să-i câștige încrederea că în școală se întamplă ceva deosebit cu copilul său.

Sistemele opuse de reguli în familie și în școală, induc comportamente deviante, controversate. De obicei, copilul are de respectat un set de reguli acasă, unul în instituția de învățământ și unul în cadrul grupului de prieteni. Adaptarea la fiecare dintre aceste seturi de reguli este relativ facilă, problematica fiind adaptarea concomitentă și respectarea regulilor în funcție de circumstanțe. Respectând caracteristicile vârstei, un aport major în asimilarea și respectarea regulilor, îi revine educatorului care, trebuie să utilizeze mijloace specifice  în acest scop: jocuri, lecturi, desene, vizionari de filme sau spectacole, dramatizări, concursuri. O parte dintre aceste modalități pot fi preluate și de către familie, care le poate extinde și în cadrul grupului de joacă al copilului. Deși are un rol foarte important în educarea socială a copilului, familia este în multe cazuri, răspunzatoare pentru aceste devieri. Familia se poate manifesta prin neglijare, dezinteres, indiferență, ostilitate față de propriul copil, prin lipsa comunicarii între membrii familiei sau între membrii familiei și copil, prin inconsecvență în cerințele față de copil, prin pedepse extreme, într-o perioadă a vieții, în care capacitatea de înțelegere și autocontrolul nu sunt instalate  definitiv.

Familia poate influența negativ prin modele inadecvate de consumare a timpului petrecut de către copil în afara instituției școlare. Tulburările psihice minore pentru început, neglijate, pot lua amploare, pot evolua iremediabil, generând crize, frecvente și greu de controlat fie chiar și de  părinți. Copiii anxioși, deprimați, introvertiți, copiii suferind de boli cronice, se izolează de grup, ca o formă de apărare, ca o formă de retragere în sine. Ei se consideră neacceptați. Dacă au probleme de comunicare nu sunt înțeleși de către ceilalți și preferă să se joace singuri. Copiii tind chiar să se grupeze în funcție de trăsăturile pe care le au în comun. Copiii cu probleme de comunicare își formează grupuri în care se înțeleg foarte bine între ei, au propriile jocuri, se bucură când se revăd dar, în fața întregii clase, devin tăcuți și extrași, din teama de a nu fi ridiculizați, ironizați.

La polul opus, copiii agresivi, acționează aproape similar, prin retragere în sine sau într-un grup restrâns, acționând violent la provocări sau atunci când simt nevoia de a fi luați în seamă.

În calitate de învățător al clasei am orientat părinții să acționeze cu calm și prudență la oricare din problemele copilului, deoarece părintele trebuie să îndeplinească rolul de terapeut atunci când este cazul.

Dacă apar conflicte, părinții sunt cei care trebuie să depună eforturi pentru a stăpâni situatia și să o direcționeze spre o rezolvare cu calm , cerând să fie respectați dar , în același timp, acordând copilului respectul pe care și el îl solicită și la care are tot dreptul.

„Cunoașterea nu trebuie să-i neliniștească pe părinți și educatori, ci să le permităsă depășească teama inerentă fiecărei situații și să găsească astfel, intuitiv, o atitudine convenabilă pentru  fiecare împrejurare” (R. Diatkine)