Fiecare copil își formează propria strategie de învățare. Despre rolul de facilitator al profesorului

O temă preferată în societatea noastră încă în tranziție, atât în mediile școlare, dar prezentă în toate contextele sociale, este tema managementului.  O multime de studii despre leadership si management, expuneri conceptuale în cheie acribică, discuții amicale aprinse, alegeri curajoase ale adolescenților către o carieră în domeniul cvasi-cunoscut al managementului, dau acestui subiect o efervescență legitimă, asezonată, cum îi stă bine unei teme complexe, cu elemente știintifice, opinii vivifiante, dar și mult umor involuntar.

În mediul școlar, viziunea despre managementul clasei de elevi a suferit de-a lungul timpului modificări transformatoare, ce au schimbat paradigma de raportare reciprocă, profesor- elev, tinzând  dinspre o abordare conservatoare și restricționistă, către o manieră actuală provocatoare și participativă, în spiritul aceleiași asumări dedicate în folosul educației, al dezvoltării sociale, al umanității.

Găsim în definiția autorului român Romiță Iucu  o prezentare așezată și cuprinzătoare a ceea ce înseamnă managementul clasei de elevi, văzut ca ”un domeniu de cercetare în Știintele Educației, care studiază perspectivele de abordare a clasei de elevi și structurile dimensionale ale acesteia, în scopul asigurării conduitelor corespunzătoare pentru desfășurarea procesului de predare-învățare-evaluare” (Iucu, R.- Managementul  clasei de elevi, București, Polirom, 2006)

Lăudabilă este dedicarea autorului, care expune în studiul său o multitudine de corelații utile înțelegerii rolului managerial al Învățătorului în societatea contemporană, deschizând, în țara noastră, drumuri către o înțelegere multifactorială a teoriilor ce definesc diferite sisteme de învățământ.

În ce privește organizarea clasei de elevi, în România, aflându-ne în plină reformă la nivel de curriculum, sperând la statistici ajutătoare și defilând zi de zi, actori sau spectatori, pe scena psihosocială a educației, se evidențiază necesitatea  insuflării din partea cadrului didactic către grupul de elevi a unor abordări mai active, participative și stimulative din perspectiva creativității.

Pentru aceasta, cadrul didactic trebuie să își pună în valoare priceperea în noul rol de mentor facilitator, creând spațiu pentru învățarea partenerială, pentru educația în schimbare, în care el, profesorul, este agent al schimbării.  Asistăm actualmente, în lume, la o  restructurare masivă, accelerată, de pildă, în țările nordice, a conceptelor definitorii universale structuratoare la nivelul exercitării actului didactic – reformarea organizării spațiului, inovări îndrăznețe la nivelul managementului disciplinei- ”conduct management”, în genere la reorganizarea, pe alocuri cu accente de revoltă, a tot ceea ce era până deunăzi, unanim acceptat din punct de vedere formal. Ceea ce rămâne, însă, de actualitate, viu prin natura încă plină de necunoscute și provocări, este caracterul psihologic al schimbării, mobil, asemeni oricărei încercări de cartografiere mentală, ce conturează sistemul de personalitate al indivizilor implicați în procesul educațional și, în cele din urmă, sistemul de personalitate al instituției școlare. Ceea ce vreau să spun este că școala nu mai poate fi privită ca un set de norme si reguli unanim acceptate, ci ca un univers viu de concepte convergente subsumate unui sistem de valori la care vrem sa nu să accedem și pe care îl putem influența, îmbunătăți sau fana prin intervenția personală. O trăsătură importantă în context este conștiența – nevoia de a fi conștient de sine, de ceilalți și de consecințele exercitării propriei personalități, în contextul general al asumării unei misiuni educaționale.

O abordare pe care o susțin și o promovez, din punct de vedere managerial, la nivelul clasei de elevi, își are rădăcinile în teoriile constructiviștilor, care sustineau, complementar viziunii lui Piaget, că fiecare copil își formează propria strategie de învățare, explicându-și lumea în care trăiește, printr-un  set unic de concepte.

Derivația în prezent a acestor concepte este cuprinsă și explicată de abordarea metacognitivă, potrivit căreia elevii trebuie îndrumați să devină conștienți de propria lor învățare.  Copiii trebuie să își poată oferi răspuns la întrebarea „De de învăț aceasta?”, iar profesorii trebuie să îi sprijine, uneori direct, prin explicații structurate, alteori subtil, prin insinuări în dialogurile lor interioare, atât de complex descrise de Vygotsky.

Teoreticianul rus, analizând modul în care cunoașterea și conștiența operează prin intermediul limbajului, a asemuit tranziția de la gând la cuvânt cu „un nor din care se varsă o ploaie de cuvinte”. Alocând valențe creatoare dimensiunii de management al clasei, putem spune că profesorul este cel care diriguiește, la nivelul clasei sale, construcția unui profil simbolic de leadership colectiv, unic prin proprietățile creative și flexibile ale grupului .

Metacogniția dezvoltă capacitatea de autoevaluare a elevilor și este foarte importantă din perspectiva necesității modernizarii și adaptării la noi paradigme de gândire a elevilor, conturate prin tandemul din ce în ce mai strâns cu revoluția tehnologică. Putem aplica, așadar, elemente din abordarea metacognitivă, în sprijinul, spre exemplu, al activităților literare, a încurajării motivației pentru lectură. Cum am evoluat eu înțelegând acest text? Care a fost scopul meu în a lectura aceasta lucrare? Cum m-a ajutat profesorul să corelez informațiile déjà deținute cu cele nou aflate? Sunt doar câteva dintre întrebările ce apar în procesul relațional, în câmpul literației, în relația profesor- elev.

Nu în ultimul rând, înspre rolul de facilitator al cadrului didactic, se conturează argumentul relațiilor socio-afective; înțeleg a fi deosebit de important, în societatea noastră, jocul fin artizanal al profesorului în structurarea emoțiilor la nivelul colectivului de elevi – este vorba de sesizarea acelui mecanism interior de expansiune socială la nivelul grupului, de experiența socio-interacționară a profesorului,  de bogăția lui interioară în cele din urmă, pentru a reuși să cultive și să protejeze spontaneitatea, creativitatea și sinceritatea în schimburile afective dintre copii, în sprijinul învățării și al cunoașterii.