Fiecare dintre noi este responsabil în primul rând față de sine

Din momentul în care ne naștem, lumea în care deschidem ochii începe să ne formeze după chipul și asemănarea ei. Devenim obiectul și subiectul ,,unei formări” la care participă părinți, bunici, prieteni, profesori, cu multă ,,bunăvoință”, ,,răbdare” și cu îndârjirea de a face din noi ,,oameni” adaptați societății și regulilor sale. Într-o formă sau alta, cuvântul ,,responsabilitate” ne construiește și ne dărâmă în același timp. Pentru că de-a lungul acestui proces, ne trezim că uităm CINE SUNTEM cu adevărat. Și, culmea este că devenim atât de adaptați, încât la un moment dat ne trezim oameni ai sistemului, gata să aducem pe lume copii, pe care să-i creștem în spiritul responsabilității sociale, fantome într-un univers care s-a îndepărtat de propria esență. ,,Scenariul de viață” este deja scris, discul conține ,,programele ” ce stabilesc foarte bine drumul de la care cu greu poți să te abați, pentru că, prin educație suntem setați să ne urmărim viața într-un tipar clar stabilit. Cred că, în primul rând, avem obligația față de noi înșine de a fi fericiți. Iar a fi fericiți este foarte greu pentru că noi am uitat să trăim, știm doar să fim parte a unui sistem în care avem multe responsabilități.

Răspunderea față de sine îți va da șansa răspunderii față de ceilalți, însă în sistemul nostru există ,,forțe” care acționează ca un magician. Ele creează o iluzie, aștern un val peste ochi, spre a nu putea vedea ce se întâmplă de fapt. Vălul ne înșală percepția, conștiința și gândirea și nu putem face nimic împotriva lui, în afară de a fi conștienți de modul cum funcționează. Din acel moment se va aprinde lumina și vom vedea lumea cu alți ochi.

Fiecare dintre noi este responsabil în primul și în primul rând față de sine și asta nu înseamnă egoism ci înseamnă libertatea de a trăi, gândi și acționa în plan profesional și social în spiritul unor valori. Eu echivalez această idee cu o călătorie a creșterii spirituale și această călătorie este foarte lungă și presupune disciplină. Vă veți întreba poate ce are a face libertatea cu disciplina?

Disciplina ne ajută să ne formăm ,,instrumente” pentru ca noi și copiii noștri să dobândim sănătate mentală și spirituală. Doar în acest fel vom învăța cum să suferim și cum să ne dezvoltăm.

Marile povești cu super eroi sunt propriile noastre povești.

Sunt metafore pentru provocările și conflictele cu care ne confruntăm în propriile noastre vieți, iar puterile (înțelepciunea noastră interioară) trebuie să le găsim în interiorul nostru pentru a depăși acele provocări și pentru a evolua încontinuu.

Mai devreme sau mai târziu, dacă suntem ,,vindecați” vom învăța că viața întreagă a unui adult este de fapt o serie de alegeri personale, de decizii. Dacă oamenii pot accepta acest fapt, cu totul, atunci vom deveni oameni liberi. Reciproc, dacă nu vor accepta, se vor simți pentru totdeauna victime.

Cu cât vedem mai puțin clar realitatea lumii, cu cât mințile noastre sunt mai îmbătate de falsitate, percepții greșite și iluzii, cu atât suntem mai puțin capabili să determinăm cursul corect al acțiunilor noastre și să luăm decizii înțelepte. Viziunea asupra realității este ca o hartă după care ne orientăm viața. Dacă e corectă și precisă, vom ști, în general, unde ne aflăm, iar dacă ne decidem unde vrem să mergem, vom ști, în general, ce vom găsi acolo. Dacă harta este greșită și imprecisă, ne vom rătăci.

RESPONSABILITATEA ÎN EDUCAȚIE. O temă bună de reflecție!

Cine știe? Poate într-o zi, cineva, undeva, se va gândi că este nevoie cu adevărat de schimbare și o va iniția.

În 1979, în cartea ,,Tragedia copilului dotat “, Alice Miller a descris suferința copilului într-o lume care ignoră și neagă sentimentele. Mulți oameni și-au descoperit datorită acestei evocări propria lor poveste, secretă până atunci și pentru ei înșiși.

Trist este faptul că ceea ce noi numim educație și considerăm că este bun și just implică umilințe fatale, care nu și-au făcut loc încă în conștiința noastră, deoarece la începutul vieții ni s-a făcut imposibilă această realizare. Astfel, ia naștere un cerc vicios al violenței și ignoranței. Calea tradițională a educației include de cele mai multe ori suferința și umilința de a nu fi suficient de bun, de a nu fi suficient de competitiv.

Astfel, se ajunge la refulare. Această refulare, absolut necesară pentru supraviețuirea copilului, cauzează mai târziu ordinea emoțională care produce bariere în creier (,,blocaje în gândire”) în scopul protecției împotriva pericolelor (adică împotriva traumelor care au avut deja loc și nu mai există, activ, dar care, fiind refulate, sunt codificate în continuare în creier ca pericol care pândește permanent). Blocajele de gândire frânează capacitatea tinerilor și adulților de a învăța informații noi, de a prelucra și elimina programele vechi, depășite. Corpul, în schimb, are memoria completă a umilințelor suportate, care îl împinge pe omul respectiv să cauzeze inconștient, generației următoare răul suferit de el însuși.

Blocajele gândurilor nu le permit, sau cel puțin le îngreunează oamenilor efortul de a scăpa de această repetare, cu excepția cazurilor când aceștia hotărăsc să descopere în propria lor copilărie existența cauzelor constrângerilor. Deoarece asemenea decizii  sunt mai degrabă rare, majoritatea oamenilor repetă în buclă, ceea ce le-au spus,, strămoșii”, anume că  toți copiii au nevoie neapărată de ,,constrângeri”, sub orice formă ar fi acestea.

Povestea este provocatoare și merită discutată, însă, revenind la tema responsabilității în educație, poate că, atunci când avem un rol de jucat în viața altei ființe umane, ne gândim să începem întâi CU NOI!