FLUTURAȘUL

Ce zi minunată! Soarele e în toane bune astăzi! Se vede că se înțelege bine cu primăvara. Adoră mirosul îmbietor al florilor și, de aceea, le mângâie cu razele lui calde pentru a le deschide petalele. Este impresionat de varietatea de nuanțe și tonuri sclipitoare ale acestora.
Soarele știe că toate vietățile devin vesele când florile își deschid petalele. În acest moment totul e o armonie deplină a naturii.
Într-o astfel de dimineață, când roua încă nu a coborât  în iarbă de pe petalele florilor, un ghemotoc alb de mătase s-a deschis. Din el o vietate timidă a scos capul afară. Ce s-a mai chinuit să răzbată din coconul alb! Era speriată de forfota continuă, de atâta zgomot supărător. Dar, în curând se acomodă cu zgomotul. Razele soarelui îi încălzi corpul și îi uscă aripile firave. Prinse putere, dar și curaj în încercarea de a zbura. Începu să bată din aripi lent și apoi din ce în ce mai repede. Mogâldeața păși cu neîncredere pe crenguța mărului. Aripile i se mișcau din ce în ce mai bine și reuși să se înalțe în aer. Din păcate, zborul ei fu scurt, aterizând pe o frunză de pe o crenguță vecină. A stat o clipă nemișcată. Își simțea inima bătând cu putere. Teama îi dispăru când auzi… ,,Ce minunăție! …Ce muzică frumoasă!”, își spuse. Privi cu atenție să vadă cine cântă. „Oh, sunt solistele păsări, guralive, jucăușe. Și ce triluri minunate!… Și orchestra… Sunt firele de iarbă și frunzele copacilor, e zumzetul albinelor ce roagă florile să le ofere polen pentru a face miere gustoasă.” Această muzică dumnezeiască îi dădu o putere lăuntrică, ce-i puse în mișcare aripile, o făcu să zboare. Parfumul îmbietor al florilor o ghidase către ele.

– Bună dimineața, Margaretă!
– Bună dimineața!
– Îmi pare rău că am aterizat pe petalele tale, dar nu stăpânesc foarte bine arta zborului.
– Nu este nimic. Nu m-am speriat deloc.
– M-am născut azi și aripile îmi sunt moi. Oricum nu înțeleg cum o omidă ca mine poate să zboare!
– Dar tu nu ești o omidă, ești un fluture!
– De unde știi tu că sunt un fluture? Auzi tu… un fluture!
– Am mai văzut fluturi. Chiar ieri m-au vizitat câțiva. Iar când eram mică mama mi-a spus câteva povești cu fluturi.
– Ce știi despre noi?
– Sunteți niște magicieni. Hocus-pocus! Vă transformați din omidă respingătoare în fluturi.
– Eu..respingătoare!!!
-Da, da! Nu te supăra!… Dar apoi deveniți o frumusețe!Aveți aripile viu colorate, încât, dacă nu v-ați mișca, ați fi confundați cu florile.
– Iubesc florile! Ce minunat! Chiar crezi că sunt frumos?
– Mă bucur că ai venit să mă vizitezi! Chiar aveam nevoie de puțină culoare! Vezi bine că mie îmi lipsește multă… culoare. Dar fiecare cu talentul său.
– Cu plăcere, scumpă floare! Ce bine mă simt! Plutesc de fericire! Nu-ți face griji, tu ești minunată! Albul tău sclipitor m-a atras către tine!
– Uite! chiar plutești în aer! Aripile îți sunt acum puternice, după ce soarele le-a uscat bine. Ai grijă de tine!
– Mulțumesc… Mulțumesc. Pa, Margaretă! Să nu mă uiți!
– Pa, fluturaș zburdalnic! Nu te voi uita! Bucură-te de viața ta scurtă!

           Fluturașul zbură…și zbură. Acum simți cum nimic nu l-ar putea opri. „Ce ciudat cum unele vietăți te pot face să simți!” Acum crezi că nu însemni nimic și, imediat, intervenția cuiva te face să te vezi o persoană minunată… „Ce bine că am întâlnit-o pe Margareta! Mi-a dat putere lăuntrică!”, a gândit fluturașul.
În zborul lui deasupra firelor de iarba văzu forfota insectelor: albinuțe harnice vrăjite de miresma florilor, furnicuțe, bondari, buburuze vesele.
Zburând atât de aproape de iarbă auzi un murmur prelung:

– Este cineva prin prejmă?… Te rog, răspunde!

         Fluturele curios se apropie:

– Cine întreabă?
– Sunt o lăcrămioară. Mă bucur să văd pe cineva. De mult nu am mai zărit pe nimeni. Iarba aceasta înaltă nu-mi permite să observ mai nimic. Mă protejează de ploaie și de vânt, dar nicio altă gâză nu mă observă.
– Ai tulpina foarte scurtă. Dar ce parfum îmbietor!
– Mulțumesc. Aș vrea să mai rămâi cu mine. Nu-mi place deloc să fiu singură. Lăcrămiora îi împărtăși fluturașului temerile ei.
– O să mai rămân puțin. Fluturașului îi fu milă de lăcrămioară și cedă rugăminților ei. Se hotărî să mai rămână puțin deși nici el nu apucase să descopere lumea vietăților încă.

Petrecură împreună câteva ore când au auzit un cântecel plăcut. Fluturașul se înălță în aer și văzu două fetițe. Acestea cântau și se aplecau din loc în loc să culeagă flori. Se apropie de ele și află că adunau flori pentru mama lor. Voiau să-i ofere în dar un buchet deosebit, care să fie cel mai frumos. Fluturașului îi veni o idee salvatoare. Zbură foarte aproape de fetițe și le atrase atenția. Acestea i-au văzut zborul și păreau vrăjite de culorile lui minunate. El s-a apropiat de lăcrămioară și s-a așezat pe o plantă ce se întindea deasupra ei. A continuat să se ridice în aer și să se așeze în același loc, stârnind astfel curiozitatea fetițelor. Acestea s-au apropiat încercând să afle ce dorește să le arate mogâldețea plină de culoare. Cand s-au apropiat, au observat lăcrămioara.

– Este floarea preferată a mamei! exclamă o fetiță. De unde ai știut?

Fetița se aplecă și rupse firul parfumat cu încântare.

– Acum buchetul meu este cel mai frumos!

Lăcrămioara era fericită. Era darul perfect pentru mama fetiței!

– La revedere, prieten drag! Îți mulțumesc și îți doresc toată fericirea din lume!
– Rămas bun, lăcrămioară! Să nu mă uiți!
– Cum aș putea! Ești cel mai bun prieten al meu!

Fluturașul se despărți de lăcrămioară bucuros că a putut să o ajute. El își continuă zborul deasupra firelor înmiresmate de iarbă. Se opri să se odihnească pe creanga unui măr înflorit. De aici putea contempla frumusețea naturii.

– Fluturașule, te rog ajută-mă!

Privi în jurul lui, dar nu văzu nimic.

– Sunt aici! Jos!

Vocea se auzea de pe o ramură a mărului.

– Cine ești tu? Cum pot să te ajut?
– Sunt o omidă. Te rog să te oprești din zbor pe spatele meu! Doar așa mă poți salva.

Fluturele privi la tulpina mărului și observă o pasăre cenușiu-albăstruie.
Era destul de ageră și într-o clipită  zbură până sub creanga pe care se afla omida. N-ar fi trecut mult și ar fi zărit-o. Nu mai stătu pe gânduri și zbură, așezându-se pe spatele ei.

– Mulțumesc, drăguțule fluture!
– Nu înțeleg ce ar fi putut să-ți facă această pasăre drăguță?
– Auzi tu, drăguță! Ieri a venit și a adunat toate suratele mele. A trebuit să văd cum au fost chinuite. E groaznic să știi că tu urmezi.
– Atenție! Se apropie de noi!

Amăndoi tăcură și înghețară de teamă. Fluturele își simți inima bătând cu putere, parcă îi ieșea din piept. Îi zări coada pestriță apropiindu-se.  Așa te simți când îți este frică.

– Cu-cu! Cu-cu! Se auzi aproape de ei.

           Fluturele ascunse omida sub aripile lui. Părea o floare ruptă și purtată de vânt în creanga mărului. Pasărea cenușie nu observă omida și se îndepărtă rapid.

– Mulțumesc, fluturașule!
– Cu plăcere! Dar nu am făcut mare lucru.
– Da, te cred! Doar mi-ai salvat viața!

Fluturele nu mai spuse nimic.

– Esti o ființa extraodinară. Nu am mai întâlnit pe nimeni atât de modest!
– Mulțumesc! Să nu mă uiți!
– Cum aș putea. Acum ești cel mai bun prieten al meu!

Cei doi prieteni s-au despărțit în cele din urmă. Fluturele i-a urat toate cele bune și s-a depărtat în zbor.
Zburând ceva timp, a obosit și s-a oprit pe cea mai joasă creangă a unui stejar. Era bogată în frunze și ferit astfel de pericole. De aici observă doi iepurași voioși care se jucau în iarba înaltă. Erau însoțiți de mama lor. Era plăcut să îi privești.
Deodată, mișcarea unor frunze din tufișurile vecine îi atrase atenția.
Observă un vânător care îi pregătea pușca pentru a ochi. O urmărea pe mama iepurașilor. Nu stătu pe gânduri și își luă zborul. Se îndreptă cât de repede putu de sursa pericolului. I se păru că durează o veșnicie să ajungă la vânător. Se așeză pe nasul acestuia, incomodându-l, chiar în momentul în care se pregătea să tragă. Glonțul ieși, dar rată iepurașul. Zgomotul puternic goni iepurașii, salvându-i. Aceștia s-au ascuns în tufișurile bogate din apropiere.
Vânătorul, scăpând prada, plecă în căutarea alteia. De-abia atunci  fluturașul se îndreptă către iepurași.

– Îți mulțumesc, drăguțule fluture! Eram pierduți dacă nu erai tu! Ce tragedie ar fi fost dacă nu ne-am fi întors teferi acasă! Tatăl- Iepuroi ne-ar fi căutat cu disperare.
– Nu face nimic. Mă bucur că am putut să ajut.
– La revedere, drăguț fluturaș!
– La revedere! Să nu mă uitați!
– Să nu te uităm? Cum am putea! Tu ești acum cel mai bun prieten al nostru!

Fluturașul și-a continuat zborul, bucuros că a putut să întâlnească în drumul lui atâtea ființe minunate.
Trecuse puțin timp de când se despărțise de iepurași și se simțea destul de obosit. Aripile parcă nu-l mai ascultau. Se opri pe frunza unui bujor. Se înserase deja și soarele căpătase culori miraculoase. Admira în tăcere asfințitul. ,,Ce magician poate să fie soarele!”, gândi el. Privea flăcările care înghițeau norii și o lacrimă i-a scăpat pe frunza bujorului. ,,Ce minunăție! E cel mai frumos lucru pe care l-am văzut!” A rămas în tăcere, urmărind acest spectacol de culoare oferit de soare.
Când soarele apuse, pe frunza bujorului nu se mai afla nimic. Doar la tulpină, printre firele de iarbă fragedă se zărea o umbră ce semăna cu un fluture.

              Dar dorința fluturelui se împlini. El nu a fost uitat. Fluturele nu aflase, dar iepurașul a povestit întâmplarea veveriței, care a fost impresionată de fapta deosebită săvârșită de el. Aceasta se înțelegea foarte bine cu ariciul și i-a povestit și lui. Ariciul se întâlnea destul de des la marginea poienii cu o lăcustă sprintenă, căreia îi mai împărtășea din gândurile lui. Îi spuse și ei despre acest fluture generos. Ariciului nu mare îi fu mirarea când află că lăcusta auzise despre fluture. Ea cunoscuse o omidă simpatică, care îi vorbise cu drag despre un future modest, care îi salvase viața. Lăcusta, impresionată de faptele bune săvârșite de fluture, îi povesti bondarului. Bondarul îi spuse tot ce-a auzit albinei. Aceasta aflase și ea despre un valoros fluture care salvase o lăcrămioară.
Albina s-a gândit cât de minunată poate să fie această ființă care poate să-și riște propria viață pentru a-i ajuta pe ceilalți. În drumul ei întâlni, ca întotdeauna,  prietena ei, margareta, și îi spuse întreaga istorioară a acestui fluture deosebit.
Cât de mândră a fost margareta să afle că acel fluture abia ieșit din cocon a reușit să schimbe atâtea vieți.

– Nu-l vom uita niciodată! a spus margareta. Ce viață scurtă a avut fluturașul, dar la fel de stălucitoare ca a soarelui, care ne mângâie zilnic cu căldura razelor sale!