Formarea personalității morale a elevului
Din perspectiva filosofiei moralei, responsabilitatea se raportează la o activitate pe care omul o întreprinde din proprie inițiativă și în cunoștință de cauză, pe baza alegerii obiectivului și a căilor de realizare a acestuia. Ea se raportează, de asemenea, la o activitate întreprinsă de alții și la care omul aderă în mod conștient și deliberat, față de care manifestă interes și/sau opțiune, pe care și-o însușește și și-o asumă în calitate de coautor și, uneori, de cobeneficiar. Responsabilitatea apare, astfel, ca un ansamblu de valori, norme, reguli, sentimente, judecăți de valoare și, în mod practic, ea este specifică fiecărui domeniu al vieții și acțiunii sociale. La o asemenea etică a responsabilității se ajunge în urma unei dezvoltări socio-umane ce poate fi urmărită socio-istoric și psihoindividual, dezvoltare în care educația are un rol important.
În acest sens, în formarea personalității morale a elevului, una real liberă prin disciplina conștientă, metodele proprii formării deprinderilor morale prin autodeterminarea elevului luat individual sunt exemplul, exercițiul și suprevegherea. Nu este suficient să-l ferim pe elev de influențe rele, ci este necesar să-i formăm deprinderi eficiente de practicare a binelui.
Dacă demnitatea umană este recunoscută drept cea mai importantă valoare-criteriu etic, atunci respectarea demnității fiecărei persoane (elev, profesor) apare ca cel mai important indicator al practicilor educaționale care urmărește formarea și dezvoltarea responsabilității. Argumentarea, justificarea, interpretarea normelor, critica practicilor negative, atitudinile de autoritate și/sau autonomie fac parte din practicile educative prin care fiecare persoană devine din obiect al moralei (care respectă normele) un subiect al acesteia (care creează normele).
În practica educațională, în relația profesor – elevi, și elevi – elevi, se recomandă încurajarea manifestării unor atitudini precum: respectul reciproc și nu unilateral (copil – adult), decentrarea (ca altruism) și nu egoismul, cooperarea și nu constrângerea, normele interiorizate și nu exterioare, relativitatea și nu conformismul în raportarea la norme și reguli. În acest fel, responsabilitatea nu rămâne doar obiectivă, adică față de consecințele faptelor, ci devine și subiectivă, față de intențiile morale ale acțiunilor. Aceste atitudini țin de responsabilitatea rolului de profesor în sprijinirea dezvoltării personalității copilului. Tot ele contribuie la crearea și cultivarea responsabilității elevilor prin grija față de propria dezvoltare, față de învățătură, cultură, muncă, autoinstruire, autoeducație, autoevaluare.
Un rol important are, în context școlar, curriculum-ul ascuns, motivarea învățării și dezvoltării unor capacități cognitive, afective și volitive (prin semnificația morală a momentelor de organizare a activității, prin mesaje privind scopul activității, prin manifestarea respectului față de sine însuși și față de ceilalți, prin sentimentul încrederii). Autonomia este suportul moral al educației, iar disciplina apare ca rezultat al consensului profesor – elevi, prin mesaje privind autentica autoritate a profesorului, stilul său, interesul lui față de activitățile realizate cu elevii, față de generarea unui climat moral prin angajare, implicare, cooperare, congruență între declarații și comportament. Moralitatea evaluărilor și examinărilor școlare, a programului elevilor și a școlii, contribuie de asemenea, la dezvoltarea responsabilității profesorului și, prin contaminare, a elevilor săi.